Laudă Urziceniului

Trebuia ca Unirea să piardă poziția de lider, să fie strivită de faima Craiovei și de arbitrajul grețos al lui Martiș, ca s-o pot lăuda fără a fi acuzat de oportunism.

Unirea Urziceni reprezintă un târg mititel, proiectat ca o rază de lumină pe obrazul gros și bubos al fotbalului nostru. Nu are în frunte vreo panaramă căptușită cu bani, vreun nabab iezuit sau vreo țoapă îndestulată, cum se întâmplă prin alte părți, ci pe un anume Dumitru Bucșaru pe care mai nimeni nu l-a văzut și nu l-a auzit, ca dovadă că e discret și deștept. Nu e garnisită cu vedete autohtone sau stranieri plafonați vopsiți în culori țipătoare, ci cu elemente refuzate de alții și valorificate cum se cuvine pe malul Ialomiței. Precum Mara, Nicu, Bordeanu sau Bălan. Nu e comandată de pe banca tehnică de un antrenor mângâiat de performanțe înalte, nici de un altul bățos și închipuit cum sunt atâția, ci de un fost jucător strașnic luat la braț de un conducător versat, nesimpatizat, ce-i drept, numit Meme Stoica.

Dan Petrescu a jucat vreo opt ani în Anglia , hrănindu-se la sânul maicii fotbal. Cu alte cuvinte s-a impregnat cu valoare și fair-play. Îmi amintesc cum, cu ani buni în urmă, domnul colonel Petrescu, fie-i țărâna ușoară, tatăl lui Dan, m-a mustrat fiindcă îi prețuisem feciorul doar cu nota 6 în paginile „Sportului”. Pe moment, am fost cătrănit. Apoi am priceput că nu avusesem de-a face cu un cârcotaș, ci cu un proprietar de mină de aur care-și proteja marfa.