Legea tocmelii

Am fost la vot. Îmi pierdusem cartea de identitate, așa că m-am înarmat cu cartea de alegător și ca rezervă mi-am luat și pașaportul. La secție am aflat că „docomentili” nu sunt bune – cartea de alegător „pentru că așa ceva poate să-și facă oricine”, iar pașaportul pentru că nu este diplomatic. După ce nu m-a lăsat să-mi bag codul PIN în urnă, doamna cu ștampilele mi-a strigat triumfătoare: „Unde-i lege nu-i tocmeală!”.

Nu este savuros să auzi așa ceva într-o țară al cărei premier votează cu cartea de alegător în fața a mii de camere tv? Poate că era o carte de alegător diplomatică… Noroc că în fotbalul românesc tocmeala este politică de stat. De exemplu, poți să te tocmești în jurul invitației la DNA, așa cum ne arată Primul Rebel din Ghencea.

Sau poți să te tocmești pentru numirea Șefului Suprem de la Federație, de la care îți obții protecție după ce îi aduci din abataje vreo 50 de voturi decisive. Sau poftim tocmeală pentru prezența în lot la Euro, pe care o obții nu pe valoare, ci doar dacă nu ești Mut în cantonament și nu ești Contra distracției. Obiect de tocmeală sunt termenele de plată a dărilor la stat sau numărul de străini care pot să joace în același timp în teren. Chiar nu înțeleg de ce nu-i place acest fotbal unui premier care spune că este un fapt minor să votezi cu un document interzis.