Fluieră arbitrul! Alexa cade la pământ, cad și gardurile de la peluza porții lui Pantilimon și cad și eu pe gânduri. Gazonul nu se mai vede, sunt prea mulți oameni. Se văd doar jucătorii pe care oamenii îi poartă pe brațe ca pe niște staruri rock. Așa e și la mine pe stadion după fiecare meci. Doar că nu fotbaliștii sunt în mâinile oamenilor, ci scaunele. Băieții de pe teren sunt doar țintele. La Galați a fost o bucurie sinceră, adevărată, a unor oameni care s-au strâns la stadion cu patru ore înainte de meci. Patru ore!
Pe Ghencea, noi semănăm tot mai mult cu englezii. Venim cu doar câteva minute înainte de start. Am zis că semănăm? Îi și depășim, că de cele mai multe ori nu venim deloc. Anii au trecut, suporterul stelist a evoluat. Nu e vreo răutate, e doar frustrarea unuia care nu mai poate să se bucure. Tristețea omului care e obligat să compare mulțimea ieșită în centrul Galațiului cu cea din care făcea parte când Steaua umplea centrul Bucureștiului. „Nici nu se compară cu ce-a fost atunci. Ă‚știa habar n-au să se bucure”, îmi zic în timp ce încerc să născocesc alte criterii la care să le fiu superior oamenilor. Lor nu le pasă, țipă cum știu, cum se pricep mai bine. Nu le pasă pentru că echipa lor e campioană. A mea e mult în urmă. Îl mai văd pe Marius Stan cu ochii roșii. A plâns de fericire. Și Gigi are ochii roșii, dar doar atunci când se uită prea aproape în ecranul televizorului. Doar tre’ să știe omu’ cine e în studio. Dorinel merge în Ligă să se vadă cu Guardiola și noi stăm și ne gândim că poate anul viitor o să fie anul nostru. Ne place să ne amăgim…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER