Micul derby

Orice meci dintre Dinamo și Steaua este perceput ca o coborâre în peștera minunată ce adăpostește comoara fotbalului românesc. Așa s-a întâmplat și sâmbătă seara, în ciuda previziunilor lucide care anunțau o confruntare îndârjită, dar limitată. Atmosfera din tribună a bătut-o pe aceea din teren. O generație furtunoasă de fani călare pe granița dintre necuviință și huliganism a pătat spectacolul. Până la urmă, spiritele aprinse au fost anesteziate de cumințenia tabelei de marcaj.

În „Ștefan cel Mare” nu a fost o partidă grozavă. Echipelor le-a lipsit și rafinamentul CFR-ului și echilibrul calm al Urziceniului, formațiile cele mai coapte din campionatul nostru. Hagi a avut dreptate când a pronosticat un meci doar dârz, lipsit de eleganță și stil, înfiorat de satârul mizei. Dăruire și abnegație cu toptanul, subtilitate invizibilă, flacăra inspirației pipernicită. Alergătură, contre, zvâcniri, rateuri. Părea că un motor de tractor e înghesuit într-un Trabant de la care se așteaptă degeaba minuni.

Mai limpezită și mai pricepută decât Dinamo, Steaua, având și două bare la activ, se poate simți nedreptățită. Se pare că instalarea lui Dorinel Munteanu pe banca tehnică a stârnit o emulație. Morala întâlnirii? Kapetanos, un jucător adus gratis și marginalizat până acum, a fost cel mai bun de pe teren. Întărită și de constatarea că Deaconu, un arbitru ciuruit de contestări, s-a dovedit la rându-i capabil.

Care o fi diminutivul de la „derby”?