Muzeul din gunoi**
Ca să ajungi la Muzeul Steaua, singurul de acest fel în fotbalul
românesc, nu trebuie să te îndrepți către centru, ca la renumitele
muzee ale Capitalei, ci să iei drumul periferiei. Tramvaiul 41 te
duce până-n Ghencea, unde pătrunzi după o luptă scurtă cu noroaiele
și cu mormanele de peturi rămase de la meciurile anterioare jucate
de Steaua.
La intrare: nimeni. După ce se codește un pic și se uită ciudat la
noi, un paznic ne îndrumă spre magazinul oficial. O tânără preia
problema apărută și își asumă rolul de ghid.
Biletul te costă între 25 și 50 de lei, în funcție de vârstă.
Altfel spus, între 6 și 12 euro, ceva mai ieftin decât dacă dai o
fugă până la Barcelona, învinsa din 1986, care cere 14-17 euro
pentru a-i vedea de aproape momentele de glorie. Ce-i drept,
catalanii te lasă să intri gratis dacă ai carnet de socios.
Trebuie
să-ți anunți vizita!
Totuși, oamenii lui Gigi sunt generoși: îți permit să vezi arena și
ai acces în muzeul clubului, în vestiare și chiar în loja de unde
Gigi Becali le mai face, din când în când, diverse semne
suporterilor. Asta, însă, numai dacă îți faci anunțată vizita din
timp!
E un privilegiu să vezi stadionul Steaua atunci când fotbalul stă.
Deși tribunele sunt goale și tot mai decolorate de la un sezon la
altul, jocul „respiră” în continuare prin porii fiecărui ungher.
Primul punct al turului: sala de forță. Doi juniori trag asiduu de
„fiare”, iar ghida ne anunță că privim o aparatură de ultimă
generație, „așa, ca în străinătate”.
Paznicul
ne-a întrebat ce căutăm
După numai cinci minute, ne întâmpină un bodyguard care ne întreabă
ce căutăm pe-acolo. Îi spunem că am plătit, că avem bilet și că am
vrea să vedem și vestiarele. Paznicul rămâne cu gura căscată. După
ce își revine din șoc, ne îndrumă către vestiarul oaspeților.
„Ultimii care au intrat aici au fost cei de la Liverpool!”, ne
avertizează ghidul.
În sfârșit, ieșim pe stadion. Dar nu înainte ca același bodyguard
să deschidă poarta către tunel. De fapt, să desfacă nodul sârmei
care o ținea închisă. „Dopată” cu imaginile luxoase și ritualice de
pe alte arene occidentale, mă prefac că nu observ decorul aproape
medieval, cerându-i ghidului să mă îndrepte către principala
atracție: muzeul.
Ploaia și
inundația
„Templul fotbalului” e supus nepăsării și stihiilor
naturii
Multe trofee: medalii, plachete, fanioane, tricouri înrămate,
acoperite cu autografe ale unor grei ai fotbalului. Cupa
Campionilor și Supercupa Europei, la loc de cinste.
Din fotografii te privesc în acest „Hall of Fame” stelist un
Constantin, Bone, Cacoveanu, Tătaru, Belodedici, Stoica și mulți
alții. Toți, găzduiți de singurul muzeu de profil din țară, cum tot
unicat este și cartea cu statut de
până în prezent.
Ieșirea din muzeu se face direct în magazinul oficial, după ce
parcurgi câteva trepte. Aceleași pe care le coboară și
latifundiarul, „marele Gigi”, când pleacă acasă după meciuri. Oare
n-a observat că tavanul de deasupra scărilor stă să cadă din cauza
problemelor vechi și tot mai dese cu inundațiile? „După fiecare
meci se inundă tavanele. Așa e de ani buni….”, bombăne câțiva
angajați.
„Templul fotbalului românesc” poartă însă amprenta inconfundabilă a
„civilizației de periferie”: terenul e minat de zeci de mormane de
gunoaie, coji de semințe, resturi alimentare și alte reziduuri pe
care nimeni nu se deranjează să le strângă. O adaptare orientală
după modelul apusean, dar în cel mai pur stil autohton: o formă
fără fond, într-un proiect generos ca idee, dar jalnic pus în
practică.
5 mii de
vizitatori au trecut pragul muzeului Steaua în cele 11 luni de când
a fost deschis. Dintre aceștia, doar 3.500 au plătit
bilet
1,5 milioane de vizitatori pe an
înregistrează muzeul echipei FC Barcelona