OPINIE | Lacrimile lui Ioniță sau de ce e bine să avem fotbaliști-ultrași
La puține minute după ce l-a retras pe Momcilovic și l-a făcut pe Moke să caute pastile pentru amețeală și dureri de coloană, Alexandru Ioniță II s-a prezentat cu lacrimi în ochi în fața reporterului Dolce Sport care aștepta să-l intervieveze după Astra – FCSB 0-1. Pe teren, cărase în spate o ofensivă în care numele grele – Budescu, Daniel Niculae și Sergiu Buș – nu au existat, dăduse tot ce avea, dar considera că nu a făcut destul. În fața microfonului a așteptat cuminte întrebarea, apoi și-a spus oful. Și-a plâns frustrarea și a lăsat cuvintele să curgă printre lacrimi.
Ce simțea? Considera că era de datoria lui, ca rapidist, să încurce rivala, sub orice nume ar juca ea, din drumul spre titlu. Își imaginase cum reușește și suporterii Rapidului, dezbinați, împărțiți, rămași fără echipă, îi vor spune un „bravo, Bulgare” care nu putea fi cumpărat. Nici de banii promiși de Becali pentru o semnătură pe un contract întins de FCSB, nici de nimic altceva. Dar eșuase, dezamăgirea era mare și acum avea două opțiuni: să abuzeze de clișee, să vopsească realitatea printr-un limbaj de lemn pe care l-am auzit de n ori sau să spună ce simte cu adevărat. A ales a doua cale.
Ce a ieșit? Patru minute și jumătate în care un jucător de 22 de ani și-a cerut scuze pentru că nu a putut oferi mai mult, a plâns sincer și a ajuns, cumva, să explice că și-ar dori „să dau gol și să-mi dau cinci ani din viață ca să nu ia Steaua campionatul” sau că „dacă mi-am dorit ceva în viață a fost să nu ia titlul Steaua”. Sigur, a exagerat, a căzut în extrema cealaltă și a folosit cuvinte prea mari. A vorbit ca un ultras, a gândit ca un ultras și asta l-a costat.
Ce au decretat „cunoscătorii”? Oamenii care măsoară valoarea unui fotbalist prin overall-ul din FIFA 17 și se transpun în atmosferele din peluze apăsând cu grație play după un search regulamentar pe Youtube l-au etichetat rapid: un frustrat, penibil interesat de capra vecinului. Nu, nu avem nevoie de el și alții ca el. Nouă ne trebuie străini talentați ca Muniru. Sau ca Rambe. Ei înțeleg mai bine fotbalul nostru, știu cum e cu rivalitățile, vorbesc politically correct și nu plâng la televizor.
Ce alegem să vedem? Nu e de mirare că, așa cum de multe ori e tratat și Gică Hagi, mulți au optat să ignore conținutul unei idei și au extras partea care le convine. În cazul omului care a scos milioane de români în stradă sunt scoase în evidență greșelile gramaticale. În cazul lui Ioniță e penalizată sinceritatea, e taxată pasiunea dusă la extrem. Pentru unii, a devenit un loser. Căci, așa cum foarte bine știu ei, un sportiv adevărat nu pune niciodată eșecul adversarului în fața propriului succes.
Ce s-a întâmplat, de fapt, și cu ce trebuie să rămânem? La un moment dat, după un meci decisiv pentru titlu, un fotbalist român de 22 de ani a ieșit din tipare, a spus că „am băgat piciorul în contră, eram în stare să bag și capul”, apoi a încheiat cu „nu m-am apucat de fotbal pentru bani, m-am apucat pentru Rapid”. Înlocuiți numele echipei pentru care s-a apucat de fotbal, înlocuiți-l și pe al rivalei, nu ele sunt importante. Rețineți lacrimile lui Ioniță, pasiunea lui, fie și pentru o echipă dispărută, sinceritatea și orgoliul pe care le-a pus pe tavă în fața camerei de filmat. Ele sunt mai importante decât orice titlu, decât orice sumă de bani, decât orice gol, căci fără ele nu vom putea scăpa de statutul de fotbal în care finanțatorul unei echipe amenință un alt conducător de club, prin mesaj, că merge la DNA dacă un anumit jucător nu e introdus la pauză.
Unde greșim? Nu vrem să acceptăm în putredul fotbalul românesc o asemenea mentalitate, ne credem mai presus de ea. Am ajuns să respingem din poignée pasiunea, nu vrem să avem de-a face cu orgoliul la jucători tineri, e peste puterea noastră să înțelegem cum poate cineva să spună așa ceva. Ne-am învățat să punem trofeele înaintea verticalității, banii înaintea loialității, clișeele înaintea sincerității. „Suntem latini, domnilor!”, ne anunță Hagi la fiecare conferință de presă, dar alegem să-l ignorăm. Așa cum ignorăm și orice urmă de sentiment din fotbalul românesc.
L-am stigmatizat pe Ioniță, acum ne putem întoarce în fața TV-ului. Rulează AS Roma – Lazio și urmează Partizan – Steaua Roșie. Și ne place la nebunie rivalitatea dintre ele, ne plac ultrașii și torțele lor, dar nu căutăm să-i înțelegem nici măcar când fotbaliștii ajung să le preia ideile.