Derby-ul a lăsat senzația stârnită de dialogul care ne taie calea zi de zi, pretutindeni, în tramvai, pe stradă, în magazine, dintre două fâțe care nu se mai văzuseră din seara precedentă. „Ei, ce zici, cum îmi stă? Îți vine cool cu rujul ăsta intens… Nu, fato, nu vezi că mi-am schimbat culoarea la ojă?!” În fond, nu se schimbase chiar nimic existențial. Sâmbătă, timpul a rămas încremenit. Dinamo nu se poate scutura de chingile propriilor limite, de lot și de calitate, iar Steaua aduce tot cu bobocul de gimnaziu care nu se poate concentra pe parcursul unei lecții întregi și-i mai rătăcește mintea la sandvișul din ghiozdan. Invocarea sâcâitoare a ghinionului e o pistă falsă. Lyon și-a creat vreo trei ocazii cu adevărat și a dat cinci goluri. Dinamo a fost nevolnică să plămădească mai mult de două faze periculoase și tot s-a pricopsit cu o remiză sălcie cu care mai respiră o săptămână. Încă vreo lună pâș, pâș, onomatopeea marca Turcu, și tot mai stoarce Rednic din lămâie câteva picături ca să mai dreagă ceaiul stătut. Cine știe, poate mai e loc și de o minune, două, mai strânge din dinți chiar și flegmaticul Tamaș, apucă să se întoarcă, în fine, cu fața la poartă și Marius Niculae și toată iarna, de jos, în genunchi, precum sâmbătă, Dinamo îi va privi iar de sus pe toți ceilalți.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER