„Poli suntem noi”, pe blogul lui Dan Filoti

Pe blogul lui Dan Filoti, un suporter al Timișoarei a încercat să transmită ceea ce simte pentru echipa de pe Bega.

Învățăturile unui tată către fiul său (sau „Poli suntem noi”)

Intr-o seara a inceputului de toamna, un copil si-a intrebat tatal:

„Tata, ce se intampla la Timisoara? Am vazut la televizor lume in strada, multe fulare violete, am auzit strigate … e revolutie iarasi?”

„Ei, fiule, … ” spuse tatal oftand adanc, „e o poveste lunga. Chiar vrei sa o stii pe toata?”

„Da, tata, vreau sa imi povestesti, sa inteleg. In plus, maine e vacanta , asa ca pot dormi pana tarziu.”

„Bine, asculta. A fost odata ca niciodata un oras frumos, „orasul florilor” ii spuneau, cu oameni civilizati si iubitori de fotbal, care si-au dorit o echipa – care sa fie acolo, sus, in frunte. In 1921, au infiintat o echipa care sa le reprezinte orasul si pasiunea si au numit-o sugestiv – Politehnica Timisoara. S-au gandit si la culori, si au decis sa fie alb-violet (albul care simboliza puritatea, iar violetul – culoarea regala).
Ca orice destin de pe lumea asta, au avut si bune si rele – au castigat doua Cupe ale Romaniei, au si retrogradat, dar au si jucat de la egal in cupele europene cu Celtic Glasgow, Atletico si Real Madrid.”

„Si? … Stai, nu-mi spune. Au castigat campionate, cupe europene si au trait fericiti pana in zi de astazi, nu?”, intreba copilul curios.

„Nu, fiule, nu.”raspunse tatal cu un mormait blajin, in timp ce cutele de pe frunte pareau ca se adancesc. „Atat de mare a fost iubirea pentru aceasta echipa, incat oameni de toate varstele veneau cu zecile de mii la stadion, cantand si incurajand-o – era cea mai frumoasa si civilizata galerie din tara. Nu au castigat titluri si cupe europene, dar au adus multa bucurie in sufletul oamenilor prin evolutii bune cu echipele mari si antrenori care au muncit mult pentru gloria orasului. Intr-o buna zi, cineva a decis sa se renunte la culori si palmares si sa nu se mai numeasca . Atunci, intregul oras, in numele onoarei si dreptatii, a iesit in strada, preferand sa infrunte cu demnitate acel moment si sa nu renunte la principiile si idealurile lor.”

„Si, au reusit sa faca acest miracol, sa isi pastreze idealurile?”

„Nu stiu daca au reusit, dar tu trebuie sa inveti ceva din asta – sa fii cinstit, sa pretuiesti adevarul si sa ai onoare, pe care s-o aperi orice-ar fi. Niciodata sa nu ii lasi pe cei slabi si fara credinta sa te amageasca si sa lupti pentru ceea ce crezi.”

„Promit, tata, iti promit ca asa am sa fac, mereu.”
Imaginile cu oamenii in violet continuau sa se deruleze haotic, anuntand cifre de participare diferite si titluri ce incepeau cu „breaking news”. In sufletul lui de copil, intelesese cuvintele tatalui sau. Invatase ceva pentru totdeauna. O farama de constiinta infantila ii spunea ca isi va aminti mereu spusele tatalui. O lacrima isi incepea aventura pe obrazul sau, inca neincercat, dar fu oprita de mana calda a parintelui.

„Hai sa mergem la culcare. E tarziu” spuse el, trecandu-si mana prin parul copilului si strangandu-l la piept. „Miracolele exista, trebuie doar sa credem in ele.”
Forza Poli Timisoara!