Povara lui Bratu**

Ieri, Florin Bratu avea doar o problemă. Cum să împingă timpul
de la spate și să grăbească revenirea printre titulari. Nu e tocmai
limpede de ce, come-back-ul a tot întârziat, deși cumplita
accidentare părea demult ștearsă din amintire.

Alibiul lui Țălnar era însă de granit. Atacul mergea ca uns și
fără Bratu.Șansele de a prinde măcar câteva minute de pe bancă s-au
tot împuținat până când Bratu a ajuns în fiecare sâmbătă piesă de
rezistență a satelitului. Și-a pierdut răbdarea și a clacat,
omenește. Acum, Bratu nu mai are doar o problemă, ci mai multe.
Ele se numesc Alexe, Mărgăritescu și tot ceilalți din grupul
disidenților.

De-aici încolo, Bratu va duce pe umeri și povara unei răzmerițe
fără pereche în fotbalul nostru. Dacă tăcea la aeroport, oricât de
cătrănit ar fi fost după un nou exil la matineu, filosof era. A
vorbit însă gură fără el, declarând că „aștept să mi se alăture
încă cinci colegi”. S-a înfipt cu naivitate vârf de lance al unei
revolte clocite mai demult. Eliminarea din Cupă de la Cluj doar
spărsese buboiul.

De afară cam așa se văd lucrurile și așa le vede acum, de la
distanță, și Gabi Tamaș. „N-am fost niciodată un grup unit. Pe unii
nu-i interesau decât ce mașină și-a luat ăla, ce face altul”. Pe
Zicu, pe Adrian Cristea, pe toți ceilalți nu i-au unit nici
vestiarul, nici gazonul, nu-i unește, veți vedea, nici revolta.
Fiecare și le știe pe ale sale, are propriile rațiuni după care
tânjește la o schimbare. Într-un fel ori altul, toate se vor rândui
cumva. Cineva însă tot va plăti. Turcu a plecat, a rămas
Bratu.