Radu și Adi

Gata, am venit de-acasă. Ne-a lămurit Borcea. Nu intră în
discuție acum o revenire a lui Răducioiu. Poate de la vară, după ce
își ia carnetul de la Coverciano. „Pe Țălnar însă nu-l mai dă
nimeni afară dacă ia campionatul”. Speculațiile din presă au fost
risipite la Informația lui Vali Moraru. În timpul dialogului, pe
ecran alergau imagini cu repetiție. Sosia lui Dumitrache coborând
scările interioare de la club, frânturi de la un antrenament
oarecare al dinamoviștilor, Adrian Cristea domesticește un balon.
Apare și puntea de legătură. Răducioiu și Cristea, un destin comun,
dacă decupăm un capitol aparte din carierele celor doi. Relația
tensionată cu tribuna. Undeva la începutul anilor ’90, Răducioiu
ajunsese calul de bătaie al galeriei. Ca și în cazul lui Cristea,
părțile au detonat cu zel pod după pod al împăcării, ba au și
ațâțat jarul discordiei. Radu avea s-o recunoască ulterior. Fiecare
telegramă de convocare la un meci al naționalei acasă însemna o
strângere de inimă.

Orice început are și un sfârșit. Minunea s-a produs într-o zi de
13. Meciul cu Belgia din preliminariile World Cup ’94. După Kosice,
victoria era obligatorie. Minutul 67, penalty. Ezitări, cine să
bată… Cu sau fără acordul lui Iordănescu și al lui Hagi,
Răducioiu se înfige în balon după zicala „Ori la bal, ori la
spital”. Gol, și America nu mai părea atât de departe. Gol,
împăcare și toți s-au iubit ani buni ca și cum nu s-ar fi întâmplat
nimic.
Istoria are nu doar meteahna, ci câteodată și calitatea de a se
repeta. Mai trebuie doar ca și Cristea să-și propună să nu-și mai
plângă de milă și să nu înscrie în tabloide mai mult decât
Răducioiu, și el un crai, până într-o zi.