Sfârșitul revoluției neîncepute din fotbal
Parcă am mai văzut tabloul ăsta cândva. Asemenea lui Ceaușescu
odinioară, în mijlocul partidului său anchilozat, Mircea Sandu
domnește peste aparatul federal fără remușcări, fără emoții, fără
contestatari adevărați. Este evident că sistemul de organizare
actual în fotbalul românesc e falimentar, că lucrurile nu mai pot
merge așa, că ne îndreptăm spre colaps. Și tot atât de evident e că
nimeni nu va mișca un deget pe 25 ianuarie, la alegerile pentru
președinția FRF.
Obișnuința seculară de a ne trăi istoria prin intermediari va
funcționa și de data asta. Oamenii sunt nemulțumiți, dar fiecare
așteaptă ca „altul” să facă gestul decisiv, altcineva să-și pună
pielea pe băț încercând să schimbe sistemul rău pentru toată lumea.
Nu există iluzii: rivalul Nașului, Constantin Iacov, n-are nicio
șansă la alegeri, iar bazaconiile pe care le îndrugă despre cei 130
de alegători care-l vor vota sunt doar pentru impresia artistică. E
greu de spus dacă temerarul ar fi o soluție mai bună la șefia FRF.
De fapt, nici măcar n-are importanță dacă Iacov e mai bun sau mai
rău decât Mircea Sandu, e doar trist că fotbalul românesc n-a fost
în stare să producă o alternativă serioasă după 20 de ani în care a
fost liber să-și aleagă drumul și conducătorii.
Nici măcar cei doi mari Gică, Popescu și Hagi, nu pot ieși din
viciul sistemic. Primul, după ce a încercat marea schimbare în
2005, a recunoscut acum semnele înfrângerii înainte să se angajeze
în bătălie. Iar cel de-al doilea… Vă mai amintiți vara fierbinte a
lui ’94? Când sute de mii de români ocupaseră centrul Capitalei
pentru a striga „Gică Hagi președinte”? Au trecut anii, autoritatea
pe care i-o dădea reputația nepătată părea, la un moment dat, arma
cu care noua generație avea să spargă zidurile groase ale
relațiilor de care se înconjurase Mircea Sandu. Același lucru l-a
crezut, astă-toamnă, și Marin Condescu, de la Pandurii, când îi
propunea „Regelui” să dea coroana imaginară pe sceptrul real de
președinte al fotbalului.
Dar nu e cazul. Hagi a refuzat lupta cu Nașul. Acum aflăm și de ce:
pe 25 ianuarie, exponentul noii generații, simbolul Generației de
Aur, al corectitudinii și al profesionalismului, devenit între timp
proprietar de club și membru al Adunării Generale a FRF, își va
trimite delegatul să voteze „cu puterea”. Așa se încheie revoluția
neîncepută din fotbalul românesc. Cu Gică Hagi strigând „Mircea
Sandu președinte!”.