Constantin Ciotlăuș și-a dedicat ultimii 68 de ani, din cei aproape 85, unei singure echipe: Universitatea Cluj. El povestește ce înseamnă unica literă din viața sa, U, de ce nu contează niciodată cine ia titlul în România, dar mai ales de ce preferă să fie încă „om de ordine” decât să stea acasă să-și aștepte sfârșitul, chiar dacă a învins o pareză
Ultimele studii în domeniu (OECD Health Data) arată că România se află la finalul clasamentului european privind speranța de viață. Adică, Elveția e primul loc, cu peste 80 de ani, iar România pe la „coadă”, antepenultima în clasament, cu 72,7 ani. Doar Lituania (71,1) și Letonia (70,9) sunt mai jos
La Cluj, un domn cu părul alb și-a dedicat aproape cât speranța de viață a României unei singure echipe: Universitatea Cluj. Adică 68 de ani, din cei 85, pe care-i împlinește anul acesta, în 20 octombrie. Nea Costică se numește. Îl știu toți, indiferent că e vorba de sportivi încă activi, unii prin loturi naționale, plecați demult din Cluj, dar și juniorii cu speranțe mari. Nea Costică e acolo pentru toți. Fetelor plecate din Cluj le sărută mâna, chiar dacă joacă la echipele adverse Universității, iar pe băieți îi îmbrățișează. Totdeauna. Antrenorii, președinții sau fanii îl știu la fel, deși e pierdut de multe ori în marea de oameni iubitori de sport. E doar acolo și se bucură sau suferă pentru tot ce vede.
Nea Costică Ciotlăuș e mic de stat, pe la vreo 1,60 de metri. Aprig a fost, aprig a rămas. Vorbește fix când și cât trebuie. Are părul de un alb adevărat, de om care nu a îmbătrânit doar să se afle în treabă și, care știe că fiecare fir de păr din cap a văzut destule. Încă e „verde”, cum se spune, e om de ordine, cu vestă fosforescentă, privire aprigă, atent la ordinele mai-marilor, dar și participant activ la toate poveștile de după meciuri, stropite cum se cuvine, ale colegilor de păstrat ordinea și disciplina de la Clubul Sportiv Universitatea. Mai nou. Viața sa se leagă însă de fotbal. Același fotbal, care l-a adus la un pas de moarte, cu un accident vascular cerebral și o pareză. De atunci, nu mai calcă pe stadion, dar nu se ascunde să spună lucrurilor pe nume.
Doctorii, adică jucătorii lui „U” Când te naști în 1928 e cel mai probabil că te uiți în jur la tot ce se întâmplă cu o nonșalanță excepțională. Și normală. Faină, cum zice Nea Costică. La Palatca, unde s-a născut, nu se auzise de „U” la vremea aia. „Clujul era distrus atunci, imediat după război. Era 1945. Clădirile din centru, străzi, totul. Îmi amintesc că pe jos era doar piatră cubică. Păcat că nu mai avem drumuri din alea, puse pe vremuri de Imperiu. Aveam 17 ani când am ajuns la Cluj. Habar n-aveam de Universitatea, de echipa de fotbal. M-am angajat la Clinicile Universitare, la administrație. Sunt aceleași clinici, care astăzi sunt marile spitale ale Clujului. Eram obligați de intendent, prin rotație, să mergem la stadion să asigurăm paza, organizarea, nu conta. M-am dus”, zice Nea Costică.
Întrebare: De ce, ce treabă aveau clinicile cu fotbalul? Răspuns, ofuscat cumva: „Cum adică? Păi, am avut o generație întreagă de medici în echipa lui U. De-aia! Pentru că jucătorii de la U erau medici”.
Sec și inimaginabil în prezent. La vremea aceea însă, medicii (aceiași care jucau sâmbăta pentru Universitatea Cluj) își făceau timp cu drag să joace duminica un meci cu angajații de la administrație, cu intendentul în frunte, cel mai probabil. „Așa era legătura atunci între jucătorii de la U și noi ăștia, ceilalți. Trei ani au trecut tot așa, dar m-am îndrăgostit de U. Unii zic că e o literă. Eu cred, ca și atunci, că e simbolul întregii vieți academice a orașului”, rememorează Nea Costică mustăcind cumva, cu sclipiri în ochi greu de pus în cuvinte și o mândrie imposibil de regăsit în prezent.
Permisie specială pentru meciul cu CCA În 1948, tânărul Nea Costică a mers în armată. Nu aveai cum să fentezi așa ceva la vremea aia. „Era un general neamț, Haut, ăla a dat decretul, când trebuia să merg eu. De la 2 ani, armata s-a mărit la 3 ani. Unde m-a repartizat? La București, la tancuri. Toți știau că sunt din Cluj și că țin cu Universitatea. Abia se înființase CCA și a venit meciul cu U. Am primit bilet de voie special să merg să văd meciul, le-am povestit cum îl știu pe doctorul Mircea Luca și pe toți ceilalți fenomenali jucători de la U. M-am dus, ce frumos a fost, chiar dacă am luat bătaie. CCA ne-a învins cu 3-1, nu contează, eu m-am reîntâlnit cu litera mea”, își amintește sergentul.
În București nu a avut viață prea ușoară, după ce a terminat armata, și a fost nevoit să se întoarcă acasă dintr-un motiv de film. „Eram la Ansamblul Tudor Vladimirescu, la cor și la dansuri populare, iar gagica pe care o aveam m-a reclamat la politruc că nu vreau să o iau de nevastă, deși nu-i promisesem nimic. Ă‚la m-a chemat la el și mi-a zis că am două variante: ori îmi respect promisiunea, pe care n-o făcusem oricum, ori plec. Și, am plecat”, zice Nea Costică la aproape 85 de ani, râzând de trăznăile din tinerețe. A revenit la Cluj, cu recomandare directă de angajare la Centrul Mecanic. „Ceva reparații de motoare și tractoare”, explică el acum, la vreo 60 de ani distanță.
Nu iubești pe bani Treaba de zi cu zi la Centrul Mecanic era una, dar iubirea pentru „U”, cu totul altceva. Adică să repari motoare mai merge cum mai merge, dar să abandonezi pe „U”, nu prea. „Eram suporteri fideli, mergeam peste tot, nu conta că era Lupeni sau celălalt capăt de țară. Și, nu pe bani, ca acum. Nici nu se putea concepe să ceri bani ca să cânți, să ceri bani ca să iubești. Eram un grup, când mai mare, când mai mic, dar oriunde am mers am fost respectați, cântam frumos, ne vedeam de treabă, nu distrugeam nimic, nu spărgeam nimic, nu jigneam pe nimeni. Doar cântam și restul se opreau, ne ascultau și ne și aplaudau. Așa și-a câștigat Universitea Cluj simpatizanți peste tot în țară. Cântam dumnezeiește, furam și noi de pe la studenții de la Filarmonica din Cluj. La meciurile de acasă, ei erau cei care aveau repertoriu, nimeni nu îndrăznea să intre între ei. Era superb. Nu ca acum. Ă‚știa de acum, nu sunt suporteri, fac rău echipei și literei noastre dragi. Îmi pare rău pentru cei de astăzi”, povestește omul care a reușit să-și salveze o singură poză de pe vremuri, când stătea pe bancă la „U” Cluj, cu Tibi Poratky (foto jos).
„Ioi, ce copii buni am avut în grupele alea” Anii au trecut ca vântul, iar muncitorul model de la Centrul Mecanic și, în paralel fan înfocat al „șepcilor-roșii”, și-a pierdut soția, când fiul său Claudiu avea doar 12 ani. „Soția a murit în 1980, iar Claudiu făcea de 4 ani fotbal la U, la Bandi Baci. Și, vine Bandi Baci într-o zi și mă întreabă: Mă, bătrâne, nu vrei să fii ajutorul meu? Eu ce să zic? Normal că da. Atunci erau mulți copii la fotbal, nu ca acum, vreo 200 pe-o vară. Așa am început să fac și altceva decât să fiu fan și organizator. Am făcut și curs de instructor de fotbal și vreo 8 ani am stat cu Bandi Baci. Ioi, ce copii buni am avut acolo în grupele alea. Printre cei ajunși sus la seniori au fost Zoli Iașko, Alpar Meszaroș, Cristi Pojar, Zsolt Muzsnay. Și m-am ocupat și de copiii de mingi. Atunci nu mergea oricum. Trebuia să-i învățăm ca la carte. No, printre copiii ăia de mingi s-a aflat și Emil Jula, ce carieră a avut băiatul ăsta. Cât a iubit U Cluj și cu cât respect a rămas. A fost primul meu copil de mingi, cum ar veni. Are un respect fantastic pentru mine și eu pentru el. De câte ori vine acasă avem momente speciale”. Au urmat alți șase ani petrecuți de Nea Costică alături de un alt nume respectat în istoria Universității, Petru Emil. A schimbat drumul pe la mijlocul anilor 90.
„Ați primit carotide?” A trecut apoi la echipa mare a Universității, prin 1995, când Vasile Brătianu, Ovidiu Maier & Co nu erau deloc de neglijat în Divizia A. A venit însă momentul care l-a făcut să nu mai meargă pe stadion. „Era anul 2000, am făcut un accident vascular cerebral, la ultima etapă din tur. Mă consumam, nu mergea nimic cum trebuie, n-am înțeles cum am pățit totul. Dintr-o dată, mâna dreaptă nu mă mai asculta. Am paralizat complet pe partea dreaptă, eram mut, ca o lebădă. După vreo 4 luni am început să dau semne de revenire, iar apoi m-am operat, la vreo 6 luni de la accident. M-am lămurit mai târziu ce am avut când a venit o doamnă și a întrebat: Ați primit carotide? Atunci mi-am dat seama că mi-au înnădit ceva pe la artera aia, care era înfundată în trei locuri. Acela a fost momentul când am știut că nu mai pot merge pe stadion. Mă uit la meciuri de acasă și, dacă simt că mă enervez, schimb canalul TV. Pe stadion nu pot face asta. După accident, am încercat să mă întorc la echipă, dar totul era schimbat, organigrama și regulile, tot ce știam eu. Președinte era Sorin Bagiu, vicepreședinte Dan Anca, Dumnezeu să-l ierte și pe el! Nu mai era nimic ca pe vremuri, când am văzut, am renunțat la organizare și am mai mers doar la sală. De la CS Universitatea, care nu era fotbal, dar era tot U”. Omul care apără tribuna goală Povestea cu sala durează pentru Nea Costică din 2001. La meciuri importante sunt vreo șase delegați de CS Universitatea, la meciuri mai lejere, doar doi. Nu absentează niciodată, ar fi blasfemie. Uneori răspunde de tribuna VIP, alteori de vestiare, arbitri, echipe, la schimb cu colegul preferat, Ghiță. Chestie de încredere. „De vreo 2-3 ani avem veste din astea fosforescente și ecusoane. Înainte eram civili. Suntem ca stewarzii din Liga Campionilor la fotbal”, se amuză simpaticul iubitor al lui „U”.
În ziua realizării reportajului, la meciul de baschet feminin dintre „U” Cluj și campioana CSM Târgoviște (scor 39-95), Nea Costică, cu o vestă portocalie, de-a dreptul fosforescentă, a avut de monitorizat și „apărat” tribuna oficială. Adică, nu putea trece nimeni de el, dacă nu era VIP sau măcar să aibă invitație, așa-i regulamentul.
N-a fost cazul, tot meciul tribuna a fost goală. Nu că n-ar fi fost vreo 3-4 VIP-uri între cei 50-70 de spectatori, care să merite un loc în acea tribună. Plus că, în teren, dar la CSM Târgoviște, erau trei foste jucătoare de la „U”, iar una dintre ele, cea mai importantă pentru Nea Costică, era Gabriela Mărginean, baschetbalista care a făcut furori în Euroligă în acest sezon. Născută la Cluj. La finalul partidei, la o poză împreună, Gabriela îi spune: „Am crezut că nu mă mai cunoașteți!”, iar Nea Costică i-a răspuns sărutându-i mâna cu capul plecat, deși au trecut mulți ani de la plecarea fetei din oraș.
„Nu mai există respect pentru U” Revenim la fotbal. Prezentul în Cluj înseamnă cu totul altceva. Stadionul Universității, cel nou, frumos și nominalizat la premii arhitecturale, este mai mult gol. Fanii sunt cum sunt. Ba cu comportamente care mai mult fac rău echipei, ba cu inițiative care impresionează până la lacrimi. Nea Costică gândește simplu, comparația e zdrobitoare. „Acum, cred că nu mai există respect pentru U, sunt interese, nu mai este nimic din inimă. Am zis din prima, și când a venit Florian Walter la echipă că n-am încredere în oameni străini. Clujenii trebuie să aibă grijă de U, să nu uite niciodată ce sacrificii s-au făcut, cum echipa asta a plecat în bejenie la Sibiu în vremea războiului și ce a însemnat asta. A însemnat libertate și un protest, să nu uităm așa ceva niciodată”.
Nea Costică vorbește și de rivalitatea din oraș. „Am stat pe strada Horia (n.r. arteră rutieră de legătură cu stadionul pe care joacă CFR Cluj) vreo 38 de ani. Am avut o grămadă de vecini unguri. Ei veneau la meciurile lui U, eu și alții mergeam la meciurile lui CFR. Acum însă ura și răutatea au pus stăpânire pe oameni în oraș. Suporterii s-au schimbat, păcat!”.
Titlul, cine ia titlul? „Nu are nicio importanță pentru mine asta. Știu că Steaua e sus de tot, dar nu e totul gata. S-au mai văzut cazuri, a fost și Dinamo sus și a pierdut. Pentru mine nu contează cine ia titlul, contează doar U. Ce a ajuns fotbalul acum, e așa, cum se zicea pe vremuri: țigănie întreagă. Pe vremuri era armonie, te bucurai de fotbal, de sport. După atâția ani pot spune că mi-au plăcut ca fotbaliști Gică Popescu, excepțional, Ozon, Peciovschi și Hagi, oameni care au făcut artă din fotbal. Iar Gică Hagi are un plus pe lângă valoarea de jucător, pe cea a caracterului și a continuității. El duce mai departe ce știe, lasă ceva după el, învață copiii, face ceva extraordinar pentru fotbalul românesc. În rest, ce să mai zic? Nimic!”. Mai vine o întrebare de final, cumva: Ce înseamnă „U”, are vreo definiție? „Nu, n-are. E o literă pe care ori o înțelegi, ori ba. Este un simbol, nu știam nimic despre asta, când am venit eu în Cluj, în 1945, la câteva luni după război. Dar m-am convins în toți anii mei din viață”.
Pe vremuri, nu exista om să intre la meci fără bilet. Ă‚sta era primul respect. Acum, am auzit că se dau bani să fii suporter Constantin Ciotlăuș
Mă doare când văd acum tribunele goale din sală și îmi aduc aminte de meciul ăla de baschet fete, dintre U și Primigi Vicenza, din ianuarie 1986, când noi am bătut campioana Europei. În sală erau peste 5000 și tot pe-acolo afară, în fața sălii Constantin Ciotlăuș
Prăjituri din astea sau blat, cum se zice în vremurile astea, au tot fost. Pe vremuri, echipele se ajutau, toată lumea știe. Nu mă apuc eu acum să vorbesc despre asta și ce mai știu, că știu destule prăjituri, dar așa erau vremurile Constantin Ciotlăuș
Eu aș vrea să fie liniște ca pe vremuri, dar dacă și la nivelul conducerilor e râcă… Ce să mai înțeleagă suporterii? Adică dinspre CFR tot vin unele… Constantin Ciotlăuș
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER