Și totuși Steaua
Fotbalul este regele cu ghiuluri de aur și izmene maro al secolului nostru. În afară de Anglia, leagănul său, unde a rămas o religie, peste tot se atentează la justețea întrecerii. Alții iau măsuri drastice, îngrădind fenomenul. La noi, campionatul a ajuns o masă de poker unde se joacă cu cuțitele în dinți și cu banii la vedere. A trișa a devenit o virtute.
Â
Evident că nu mai contează decât disputa locului întâi și mișculațiile din zona retrogradării. Acolo unde ultimul loc este ocupat, nu întâmplător, de o echipă bunicică rămasă curată ca un simbol muribund. E vorba de „U” Cluj, care luni a venit în Ghencea nu să se înfășoare pe șansa unui punct meschin, ci să câștige. A jucat deschis, curajos, zdrobindu-și soarta cu fruntea sus. Steaua pare într-o evidentă regăsire a formei. Am impresia că și-a revenit odată cu ieșirea lui Dică din anonimatul în care se scufundase. Dică și-a regăsit aplombul și eficacitatea, meșterind la construcția jocului, punând osul și la finalizare. Armonia regăsită a echipei e tulburată uneori de zbaterile pe margine ale tumultuosului Lăcătuș, monumentul viu al Ghencei. Ce relativă e viața! Când te gândești că Lăcătuș fusese hărăzit de Brașov lui Dinamo. Unde n-a mai ajuns, stopat de un general din anturajul clubului, deranjat de țâfna și limbajul neaoș al puiului de Fiară.