Sindromul**

Deocamdată, afirmația o vizează doar pe Poli. E ceea ce s-ar putea numi sindromul CFR 2008. Eliminarea ultimei deținătoare a unui trofeu continental, dar mai ales arderea pe rug în Piața Operei a lui Mircea Lucescu au mistuit tot. Speranțe, gustul dulceag al unei alte surprize, frica din dubla cu Șahtior a născut doar frică. „Nu suntem o echipă de Liga Campionilor”. Poli a început să trăiască din amintiri chiar după ultimul fluier din întâlnirea cu Raț. Aidoma CFR-ului care s-a adăpat o toamnă întreagă din victoria de la Roma, rămasă să se plictisească singură pe răbojul grupei. Ne-am învățat cu victorii mici, trecătoare, urmate de nimic, fără continuitate, vorba lui Florin Călinescu. Altfel zis, poate fi și sindromul Urziceni, care a inundat vestiarul cu șampanie înainte de a fi matematic campioană. Își trăia momentul.

Ce-o așteaptă pe Poli după Stuttgart? Doar corvoada a șase meciuri în Europa League, care vor da peste cap un mijloc de săptămână între două întâlniri importante, cu Ceahlăul și Craiova, să zicem. Luna august a pârjolit deja și visul unei primăveri europene. Campionatul e primordial, doar e trambulina către grupele Ligii Campionilor. Adică banii de la Nyon. Până acum, discursul lui Marian Iancu era ferm, vertical, dur, cumpătat, nu însă și cu pană pe dreapta. Vrea titlul, încercare la îndemână, dar și un lot planturos, cu variante pentru Sabău, sau cine o mai rezista pe bancă. A uitat însă să transfere acum pentru toamna următoare. Unde am mai auzit oare ruga „lăsați-mă să mă pregătesc de Liga Campionilor!”?!