Ștucan, despre seara în care „virginul” Șumudică a devenit campion într-un oraș copleșit de griji: „Giurgiu, bucură-te, nu fi timid! Mâine s-ar putea să fie prea târziu”

Lanțul de mașini de pe contrasens are kilometri întregi. Noi mergem spre Dunăre, ele vin dintr-acolo ca gonite de o catastrofă, deși Giurgiu, în a doua zi de Paște, este miezul fotbalului românesc. Sute de mașini, mii de români se scurg în caravană spre București, întorși din minivacanța de la bulgari. După ce trec Dunărea pe la Ruse, lasă pe dreapta patru brațe argintii de nocturnă, singurul indiciu că acolo se află stadionul care găzduiește noua campioană a României. Astra, echipa implantată forțat în oraș de afaceristul Ioan Niculae, tocmai a câștigat un titlu care la începutul anilor 2000, după retrogradare, ar fi părut un banc prost.

În timp ce lanțul auto trece impasibil spre București, vocea gravă a giurgiuveanului Gino Iorgulescu se aude în telefon. „Ă‚ăăă, nu pot să vorbesc acum”, spune șeful Ligii, pe care reporterul îl rugase să împărtășească ce simte un nativ din orașul noii campioane a României. La finele anilor 70,  pe atunci un puști din Giurgiu, Iorgulescu intra în Regie pentru a se face fotbalist la Sportul Studențesc. Restul e istorie.

O altă voce gravă răspunde mult mai amabil. E Ovidiu Ioanițoaia, directorul Gazetei și cetățean de onoare în Giurgiu: „Am mai multe motive pentru care acest titlu mă bucură. Mai întâi, Astra joacă pe un stadion pe care eu am jucat la copii și juniori. Marin Anastasovici, cel care dă acum numele stadionului, mi-a fost antrenor atunci. Apoi, Giurgiu, un oraș care are mai multă tradiție fotbalistică decât cred unii, este readus în prim plan. De aici au plecat Teașcă, Năsturescu, Gică Groza, Narcis Coman, Gino Iorgulescu. Sper ca orașul să devină un punct important și să nu fie un nou Urziceni sau Galați”.

Temerea lui Ioanițoaia capătă contur la intrarea în Giurgiu, un oraș gri cu oameni apăsați de griji, deși soarele crud de mai împrietenește retina cu peisajul. „Nu se trăiește mai rău decât în alte orașe”, ți-o întoarce un giurgiuvean optimist care tocmai și-a făcut cumpărăturile în supermarketul de vizavi de hotelul Sud, locul de cantonament al campioanei. Sentimentul de Apocalipsă revine însă rapid. Hotelul Sud era acum câțiva ani un cămin sordid de nefamiliști. Transformările ca-n Cenușăreasa din fotbalul românesc nu miros a bine. Urziceni juca azi cu Glasgow Rangers în Champions League, iar mâine se desființa. Oțelul a văzut Old Trafford, apoi a sucombat.
Copiii așteaptă să vină jucătorii Astrei. Și, dacă s-ar putea, și niște bilete la meci

Va muri și Astra, un club cu patronul după gratii și cu jucătorii mai mult neplătiți? În parcarea hotelului Sud, Florin Lovin are un optimist rezervat. Tocmai a cîștigat al treilea titlu din carieră după cele obținute în tricoul Stelei: „E foarte greu de spus ce va fi. Situația financiară nu este grozavă, dar sper eu că printr-o calificare în Champions League sau în Europa League să schimbăm această situație. Cred că va fi bine”.

Lili, un giurgiuvean care susține că a făcut armata cu fostul stelist Marius Croitoru, născut și el în Giurgiu, câștigă „un milion două sute pe zi la o firmă”. Spune că în 1997 avea bani de o Dacie, din spălatul parbrizelor de la mașinile care ieșeau sau intrau în țară la vamă. E stelist, dar fața sa arată că titlul cîștigat de Astra i-a produs satisfacție. Are, însă, două nemulțumiri. Prețurile mari puse de club la meciurile cu Dinamo și Steaua și gura slobodă a lui Șumudică. „Nu-mi place de el. Vorbește prea mult”, și face semn cu degetul tras peste buze.

Mihai, un alt localnic cu un aer intelectual, e uimit de ceea ce el numește „fenomenul Astra. Această echipă e o surpriză plăcută pentru mine. Cred că giurgiuvenii s-au atașat de ea, chiar dacă este adusă din Ploiești. Simt pasiunea oamenilor pentru club. Să vedem cât va rezista. Mi-e frică de o repetare a dramei de la Urziceni”.

A fi sau a nu fi după câștigarea titlului? O dilemă hamletiană cu rădăcini deja bine înfipte în cutia craniană a fotbalului românesc. Venit la meci alături de fiul său, șeful Ligii, Gino Iorgulescu, pare a avea și el această dilemă, în zona VIP a stadionului Marin Anastastovici. Privește în zare spre blocurile mohorâte din orașul în care a copilărit. Conduce o Ligă care vinde de aproape un deceniu drepturi TV de zeci de milioane de euro pe an, însă cluburile sunt mai sărace decât în 2008. Cerul Ligii lui este străbătut constant de cluburi-cometă, ca-n filmele lui Inarritu. Ard un an, doi, apoi dispar.

Chiar și după standardele aproximative din Liga 1, Astra nu mai e de mult un meteorit. An de an, finanțarea lui Niculae, cu găleata sau mai nou cu pipeta, a adus clubul tot mai aproape de Soare. Va supraviețui, în starea de subnutriție actuală, efectelor generate de proximitate? Sub ochii patricieni ai giurgiuveanului Iorgulescu, jucătorii Astrei intră pe gazon în aplauzele asistenței. Alibec, Găman, Teixeira, campionii României, calcă greoi. „Am petrecut ceva azi-noapte, dar nu mult”, dezvăluise Lovin la hotel. La final, Șumudică avea să spună râzând: „Mi-au spus că au stat până la două, dar am aflat că i-a prins șase dimineața. Vă dați seama, le-am dat patru goluri celor de la Dinamo cu jucători care s-au destrăbălat, au consumat alcool”.

Cui îi mai păsa, însă, dacă au stat până la miezul nopții sau au prins dimineața rozalie de la malul Dunării. E clipa lor. Indiferent dacă echipa se va risipi sau nu la sfârșitul lui august, băieții care au transpirat un an întreg pentru un titlu improbabil merită mai mult respect decât primesc în momentul de vârf al carierei lor.

În minutul 18, când Palici a făcut 1-0 pentru Dinamo pofitând de relaxarea fundașilor lui Șumudică, aproape jumătate de stadion a sărit în sus de bucurie. E semnul că Giurgiu nu a acceptat total implantul de fotbal făcut de Niculae. Toți spectatorii au venit să sărbătorească titlul Astrei, dar la final cei mai mulți s-au întors în coloană la București așteptând anul lui Dinamo. Pe ei, alianța de o seară împotriva Stelei i-a mai hrănit un sezon.

Oficialii LPF, Justin Ștefan și Gino Iorgulescu, fiul lui Iorgulescu și Petre Buduru, la oficială

„Luptă Astra!”, se aude timid de la peluză în momentele în care Dinamo conduce cu 1-0 și 2-1. Un strigăt mic pentru o seară atât de mare. Doar golurile lui Junior Morais, Alibec și Ioniță i-au scot pe localnici din starea de transă. E evident că, deși se bucură, Giurgiu nu știe de unde să apuce acest titlu. Poveștile cu Cenușăreasa de la Urziceni și Galați au lăsat traume evidente în toată România. 

Abia în minutul 88, stadionul a început să cânte cu adevărat. Să vibreze și să emane energie. „Campionii, campionii!”. Odată aprinsă scânteia, unul câte unul, la început parcă temători, giurgiuvenii s-au ridicat în picioare și și-au pus emoțiile pe tavă. La câțiva metri de ei, se scria istoria. În primul rând de lângă gazon, la oficială, fostul portar al Stelei, Tiberiu Lung, se pregătea să-și celebreze fratele, juniorul Silviu. Lângă el, fratele arbitru al lui Găman râdea cu toată fața.

„Gata, Balaj, gata!”. Balaj parcă și-a auzit colegul de breaslă devenit fan Astra pentru o seară. A fluierat și Astra a primit dreptul să sărbătorească oficial un titlu care sfidează multe legi ale fotbalului. 2016 pare oricum un an neobișnuit. O oră mai târziu, când jucătorii de la Astra erau deja în centrul orașului, Leicester devenea campioana Angliei.

Arbitrul George Găman, al treilea din stânga, așteaptă nerăbdător finalul. Fratele său căpitan urma să ridice trofeul

Familia Seto, în așteptarea unei medalii de campion
 

Astra nu poate fi, însă, comparată cu o echipă fie ea și mică dintr-un fotbal cu o tradiție adevărată în spate. La Giurgiu, oltenii, bucureștenii, brazilienii, japonezii – campionii României adică – s-au cocoțat pe un podium, lângă două mese albe de plastic, demne de o cârciumă de provincie, pe care oficialii Ligii au pus pungile cu medalii, și au așteptat salatiera adusă de Robert Pongracz. Între timp, mulți dintre jucători încercau să-și repare medaliile desprinse de panglică. Silviu Lung a fixat agățătoarea, apoi s-a dus la tribună și i-a pus medalia în mână lui Tibi.

Pe podium, Șumudică râdea și făcea poante, călărind clipa. Până duminică seară, era un antrenor virgin, fără trofee. „Eram ca la 14 ani când băieții din cartier m-au dus, iar eu căutam păsărica pe la genunchi. Până la urmă am găsit-o!”, a pescuit Șumudică o amintire din trecutul său de adolescent.

Tibi Lung, fularul Universității Craiova și medalia de campion a mezinului Silviu junior

Ă‚sta e antrenorul campioanei. Detestabil pentru unii, amuzant pentru alții, Șumudică a primit dispensă de la Comisia FRF de Recurs și a câștigat titlul. Un pariu riscant și pentru el, și pentru federație.  La jumătate de oră după festivitatea de premiere,  protejat de un sacou bleu îmbibat de șampanie, antrenorul povestea care a fost momentul cheie al acestui titlu: „Noroc că domnul Moraru nu l-a dat afară pe Pustai de la Rapid. Am așteptat o după-amiază întreagă în mall la Băneasa un telefon de la Rapid. Am mâncat pe datorie la Chopstix, am acolo un prieten care mi-a dat să mănânc. M-am revanșat ulterior. Am mâncat și am plecat dezamăgit acasă. Cred, însă, că într-o zi mă voi întoarce la Rapid și voi câștiga un titlu”. E o declarație foarte sigură pentru un antrenor care spune că nu știe să se bucure.

În realitate, Șumudică arată mai energic, mai tânăr și mai slab decât la televizor, unde pare copleșit de o bătrânețe prematură. În timp ce Găman și Lung urlau pe gazon, cu șampania picurând din păr, antrenorul lor nu mai putea fi scos din sala de conferințe. Vorbea, vorbea, savurând aura de campion pe care i-o reflectau obiectivele camerelor TV. Șumudică e sigur că Astra nu va fi o nouă Unire Urziceni sau Oțelul. „Nu are cum. Luăm 3,8 milioane de euro pentru titlu, poate luăm bani și din Liga Campionilor sau din Europa League, avem bugetul asigurat”.

La fel de convins este că nu va pleca, deși are oferte „cu șase zerouri în coadă”, dar nu exclude posibilitatea ca Astra să-l concedieze din cauza suspendării suspendate care va intra în vigoare la începutul verii.   

„Campionii, campionii!”, se aude din vestiar. Șumudică vorbește în continuare la conferință. Afară, în tribune au mai rămas doar panglici metalizate de confetti. Albastre, roșii, aurii. Unele au fost luate suvenir de giurgiuveni, să le amintească peste ani de o seară în care fluviul sentimentelor lor pentru fotbal a spart barajul ridicat de grijile vieții cotidiene.

După o zi însorită de primăvară, un fum urcă din Dunăre spre dealurile de deasupra orașului. S-a făcut frig. Autocarul Astrei își așteaptă antrenorul guraliv pentru a merge în centru, apoi la restaurant. În interior miroase discret a șampanie, a gel de duș și a parfum. Urmează petrecerea, apoi vine vara în care Astra se va apropia de Soare la o distanță nemaipomenită în istoria ei.

Va supraviețui sau totul va fi doar un fum de mai, venit din bulboanele Dunării?