Ultimul derby înainte de Revoluție, primul derby cu dragoste.** De fotbal

Primele amintiri despre fotbal sunt cu Dinamo. De fapt,
primele amintiri cu fotbal pe viu. La stadion. Altfel, îmi amintesc
transmisiile alb-negru și „Fotbalul minut cu minut” de la radio. La
„Ric” sau acasă cu caietul și cu creionul în mână, notând
conștiincios scoruri, marcatori și făcând
clasamente.

Dinamo. Din cauza unui prieten mai mare din cartier. Cezar era
dinamovist – mai e încă, dar acum e dinamovist de rugby – și a tot
încercat să mă convertească. Cuplajele îmi sunt vii în amintire.
Sunt printre privilegiații – așa îmi place mie să cred- care
înțeleg nostalgia acelor meciuri de pe „23”. Și, la fel de fără
rezerve, recunosc că întotdeauna mi-a plăcut Lupu. Dar legătura mea
cu Dinamo se oprește aici. Cu toate că Dinamo este singura echipă
din cauza căreia am luat bătaie de la jandarmi. De fapt de la
milițieni.

Saniplastul a bătut
Fordul
Am fost la ultimul derby de dinaintea Revoluției. Meciul acela care
nu a fost televizat. Istoricul 3-0 pentru Dinamo! Rămas cu un
bilet, Cezar m-a luat la meci. Fiind în Ghencea m-a avertizat că o
să stăm în galerie la Dinamo. Pe drum mi-a împuiat capul cu
lozinci. „Saniplastule, Saniplastule (sponsorul de atunci al lui
Dinamo) adu-ne victorie. Saniplast italian, bate Fordu-american”.
Mai era ceva cu „Crăciunescu ne-a furat, noi în 10 am jucat
și-astfel Steaua PCR e campioana RSR”. Asta era interzisă. De uz
intern. Se scanda în șoaptă. Plus unul din hiturile
anti-steliștilor din cartier „Se lasă seara-n cimitiru Ghencea…”.
Opusul era ceva de genul „Se lasă seara-n cimitirul Bellu…”.
Oricum, la fel de macabre amândouă.

Lung,
umilit de ziua lui
Una peste alta mă simțeam cât se poate de neutru. Voiam să văd
fotbal și slavă Domnului, aveam ce vedea. În afară de Lupu îmi
plăcea mult de Lung. Știam din caietele mele că e ziua lui. Săracu!
Ce aniversare… Cred că nu o să o uite vreodată. De fapt, neavând
nicio echipă favorită dintre cele două, îmi făcusem o echipă mixtă,
cam ca naționala. Îi admiram deopotrivă pe Hagi și Răducioiu, spre
disperarea amicilor dinamoviști cu care mergeam la meci. Știu că am
intrat muuuult mai devreme și sper să nu mă înșele memoria, dar am
stat undeva la Peluza Nord. Pe atunci galeria Stelei era la a doua
și oaspeții erau într-un colț al uneia dintre peluze. Povestea
meciului o știți.

Eu îmi amintesc cel mai bine de lobul lui Cezar Zamfir și de faptul
că mingea stătea mai mult la dinamoviști. Acum, privind
retrospectiv, îmi pare rău că „nu știam” să privesc un meci ca
acum. Nu am nicio amintire întipărită cu băncile tehnice. Nu m-am
uitat nici spre oficială. Încercam să înregistrez tot ce puteam
prinde pe gazon, în funcție de mișcările unui tip înalt care era în
fața mea și care flutura enervant un steag alb cu petice roșii sau
invers.

Hora de
la Moghioroș
Dincolo de meci, mi-au rămas întipărite fețele transfigurate de
bucurie ale dinamoviștilor. A fost prima oară când am văzut că
fotbalul schimbă fizionomia unor oameni. Am ieșit luat pe sus din
stadion. Cele câteva sute de dinamoviști nu mergeau, pluteau. La
Tricodava s-au oprit, au blocat intersecția și au făcut o horă. Nu
era traficul de acum, dar erau tramvaie și mașini care claxonau.
Milițieni cu portavoce ne-au somat să deblocăm circulația, dar
nimeni nu auzea nimic. După câteva zeci de minute s-a plecat tot în
marș spre Lujerului. Următoarea intersecție, același scenariu. La
Moghioroș o horă și mai mare, și mai veselă. La un moment dat
sirenele și girofarurile au bruiat strigătele de bucurie. Cineva a
recunoscut autocarul dinamoviștilor și s-a declanșat nebunia.
Coloana a oprit, și din dube au ieșit zeci de milițieni care au
împrăștiat mulțimea cu lovituri de bastoane. Mi-am luat și eu
primul și singurul baston pe spinare.

Mircea
Lucescu i-a salvat pe fani
„Măcelul” a fost oprit de Mircea Lucescu. De pe scara autocarului
l-a chemat pe cel care se ocupa de securitatea echipei și i-a
ordonat să înceteze: „Lăsați-i, băi, nu vedeți că sunt ai
noștri?!”. Galeria s-a regrupat, și cu autocarul în centru, și-a
reluat dansul tribal. În uralele suporterilor, jucătorii au coborât
unul câte unul, prinzându-se în hora bucuriei. Târziu, spre seară –
meciul fusese ziua în amiaza mare-am ajuns acasă. Adunasem într-o
zi experiențe și emoții nebănuite. Am simțit prima oară un meci de
fotbal adevărat, altfel decât de mâna tatălui sau a vecinilor mai
în vârstă care mă duceau la tribuna întâi pe Republicii.