Un interviu cu Pancu așa cum n-ați mai citit până acum! Ce spune despre beția cu starurile lui Chelsea, dar și cum putea da lovitura:** „Am avut ofertă de la Mourinho!”

Daniel Pancu, despre cum a început fotbalul ca portar, cum l-a convins pe Copos în cinci minute, despre cum i-a furat mingea lui Ronaldinho și despre cum a mers la băutură cu vedetele lui Chelsea. Un interviu eveniment, cu un personaj imens

# În plină perioadă de criză în Giulești, un dialog cu Daniel Pancu poate fi ca un pansament pe rană. E tonic, calmant, revigorant și o anume savoare. Vă invităm să vă delectați
# „Pancone” a povestit de ce îi acordă un imens respect lui Mircea Lucescu și de ce îi este dor de vechiul Copos, acel „Berlusconi” din Giuleștiul vremurilor bune, dar atât de îndepărtate
# Golul cu Dinamo, din „Groapă”, este cel la care ține cel mai mult, pentru că în 1999 Rapid a luat campionatul

Povestește-ne cum a început fotbalul pentru tine…
Am hotărât să intru în fotbal la Poli Iași, în 1986. Eram îndrăgostit de mic de sportul acesta extraordinar și am citit într-un ziar, parcă în Flacăra Iașiului, că avea loc o selecție pentru copii și juniori. Aveam 9 ani atunci, așa că m-am prezentat și am fost selecționat din prima. Dar acum vine surpriza…

Te ascult…
Am fost ales ca portar. După trei luni de stat în poartă, chiar dacă apăram foarte bine, mi-am dat seama că mă plictisesc și am început să driblez pe la jumătatea terenului. Primeam din ce în ce mai multe goluri așa că antrenorul a decis să mă scoată din poartă. Și uite așa am devenit mijlocaș.

Ai copiat modelul lui Rică Răducanu? El mai avea obiceiul să iasă așa din poartă…
Nu l-am văzut niciodată jucând fotbal pe viu decât mai târziu, pe înregistrări. Știam că e o legendă chiar dacă eram copil. Rică e istoria noastră, primul portar prins în ofsaid din lume și singurul (râde).

Te-ai gândit vreodată că vei fi legenda a două cluburi, Rapid și Beșiktaș?
(zăbovește o clipă) Să știi că de când eram mic parcă am avut o presimțire. M-am gândit că am să ajung un mare fotbalist. Păcat că n-am reușit să cresc la adevărata mea valoare, să evoluez la echipe precum Barcelona sau Milan.

La cei 35 de ani pe care îi ai, ești mulțumit cu realizările tale?
Hmmm… Cu siguranță am realizat mai mult decât mi-am propus când eram copil. În perioada comunistă, tot ce-ți puteai dori era să ajungi la o echipă din București. Așa că zic eu că am reușit.

A stat pe locul lui Văcăroiu în Giulești

Povestește-ne cum ai făcut trecerea către Capitală.
Am fost trei ani la rând golgheterul naționalei de juniori a României, Uefa 1986, cu Lajos Sătmăreanu și Vasile Aelenei antrenori, deci nu eram un necunoscut. Am deputat în prima divizie când nu aveam nici 18 ani, așa că am avut evoluții bune. Când Poli a retrogradat, m-a remarcat Steaua, unde am jucat chiar și două meciuri în Ghencea la Cupa Ligii. Nu-mi aduce aminte dacă am marcat, dar știu doar că era sponsor Bancorex.

Și de ce n-ai mai rămas acolo?
Nu s-au mai înțeles la bani cu cei de la Politehnica, a fost o diferență de preț, iar după două luni, m-a sunat domnul Sichitiu și mi-a zis că Rapid e de acord să plătească suma cerută de cei de la Iași și uite așa am ajuns în Giulești. Nu am stat nici măcar o secundă să mă gândesc, imediat cum m-a sunat i-am zis că vin.

Cum a fost primul tău contact cu Giuleștiul?
A fost ceva special. Ultimul meu meci la Poli a fost la Gloria Buzău, când am piedut cu 5-0. Domnul Sichitiu a venit după mine, eram îmbrăcat în treningul celor de la Iași, iar dânsul m-a luat acasă și mi-a dat un trening al naționalei României. Apoi, la meciul Rapidului, am stat în locul lui domnului Văcăroiu, care nu venise atunci la stadion. De ce am zis că a fost special? Pentru că am stat pe scaunul primului ministru al României. (Râde)

Cu George Copos când ai vorbit?
Chiar în ziua aia. M-a întrebat dacă am viteză. Și i-am zis că „o să vedeți dumneavoastră pe parcurs”. A doua zi la antrenament, a venit personal să vadă cum mă antrenez și, după cinci minute, mi-a zis să mă duc urgent să semnez contractul.

Cum îți amintești primul meci în tricoul Rapidului?
A fost la Sportul Studențesc, ne-au bătut cu 2-0. Îmi amintesc că se legăna autocarul cu noi când am intrat în Giulești. Cel mai vehement era actualul magaziner al nostru, Cornel Mateiaș, care era în fața autocarului, foarte revoltat, alături de suporterii Rapidului. Era o situație identică cu cea de acum. Noi aveam jucători experimentați care pierdeau totuși. Al doilea meci a fost cu Jiul Petroșani când am câștigat și, chiar dacă nu am dat gol atunci, am avut o prestație strălucită și suporterii m-au adoptat pe loc. Voiam să spun că cel mai mult m-a impresionat la acea partidă când a început galeria noastră să cânte „Să fie pace pe Giulești” și asta aș fi dorit să ne transmită și acum, pentru că e momentul să fie din nou pace….

Dar când ai dat primul gol, mai ții minte?
Imediat după, la Craiova, când am pierdut cu 3-1. Acela a fost primul meu gol, reușit pe o ploaie și o mocirlă uriașe.

Te întrebasem mai devreme de Copos. Cum era patronul pe vremea aceea?
Era foarte darnic și existau momente când intra în vestiar, la pauză, și ne promitea că avem o primă dacă batem. Deci era complet diferit față de cel din ziua de azi.

Ți-e dor de Copos de atunci?
Da, pentru că era un adevărat patron, nu degeaba a fost comparat cu Berlusconi. Au avut două cariere asemănătoare, dar Copos se ocupa foarte mult de fotbal atunci. Acum, probabil, e mai concentrat pe afacerile lui.

„Lucescu ar trebui clonat”

Ai lucrat și cu Mircea Lucescu. Cum a fost contactul cu dânsul?
Să fii antrenat de domnul Lucescu este o onoare imensă. Mi-aș dori pentru nea Mircea, dacă s-ar putea, să fie clonat sau să existe un tratament care să-l țină în viață vreo 2.000 de ani. Vă dați seama cât de mult îl apreciez eu….

Ce-a schimbat la voi atunci? Erați o echipă care nu se bătea la titlu în acea perioadă, iar venirea dânsului a adus multe modificări.
În primul rând a adus trei jucători mari: Lupu, Rednic și Sabău, care pentru noi, cei tineri, au fost ca o mină de aur. Să ai un asemenea antrenor sau așa colegi, să ți se schimbe mentalitatea complet, să nu te mai lași călcat în picioare și să ne repete că suntem cei mai buni, asta înseamnă să crești enorm. Și nu vreau să dau nume, dar au fost unii jucători, care probabil că dacă nu era nea Mircea, ei n-ar fi depășit niciodată pragul de jucători de locul 10. Și uite așa au ajuns campioni și au evoluat și în străinătate.

După ce ai câștigat campionatul și o cupă cu Rapid, ai plecat în străinătate, la Cesena.
Pentru ce s-a întâmplat cu mine ulterior, a fost cel mai bun lucru. M-am călit foarte mult. Ca și cum aș fi fost în armată. M-am dus un copil și m-am întors un bărbat în toată firea. Simțeam că unde pun piciorul nu mai crește iarbă. Eram gata să mă iau cu oricine din fotbal, de la egal la egal.

Cum erau fanii Cesenei?
Cesena e o zonă foarte liniștită. Orășelul are 50.000 de locuitori și la meci aveam o medie de 6.000 de suporteri. Am fost foarte bine primit, eram singurul stranier, dar m-au adoptat perfect. Îmi amintesc că Didi Prodan făcea un tratament la Bologna și a venit o dată la un meci de-al meu. A rămas uimit când a văzut atâtea steaguri cu România și numele meu scris pe ele. Suporterii învățaseră chiar și limba română de dragul meu, dar din păcate totul s-a sfâșrit tragic.

Adică?
Am retrogradat și ajunsesem să fiu fugărit cu pietre de fani. Înainte de meciul de baraj, cu Pistoese, ne-am trezit la antrenament cu 11 cruci pe teren.. A fost ceva ciudat tare…

După experiența italiană, te-ai întors în Giulești…
Da, era nea Puiu (n.r: Anghel Iordănescu) antrenor. Se schimbaseră multe. Oricum era foarte greu să antrenezi după Lucescu, care plecase la Galatasaray. N-a fost o experiență prea reușită.

De ce spui asta?
Pentru că am fost văzut după aceea ca o decepție, ca și cum m-aș fi întors învins din Italia, dar chestia asta m-a ambiționat la maximum. Trebuia să demonstrez că nu este adevărat , am muncit mult mai mult și până la urmă zic eu că am arătat lumii că aveam mai multă valoare decât atunci când eram la Cesena.

I-a făcut-o lui Ronaldinho

În acel an, ați avut o dublă cu Liverpool. Comentatorii englezi te-au lăudat foarte mult…
Da, Am avut două ocazii foarte bune de a marca. La fel și cu PSG. Chiar dacă n-am marcat, faptul că am jucat cu niște jucători de renume, a fost un semn pentru mine. Mi-am dat seama atunci că și ei au doar două picioare, un cap și un creier, exact ca și noi. Și uite așa a dispărut complexul față de ei și am jucat de la egal la egal.

Ce amintiri ai de la acele două meciuri?
Ratările și mingea furată a lui Ronaldinho, din meciul din deplasare, când a încercat să mă dribleze cu celebra lui fentă, „elasticul”. I-am făcut și eu exact aceeași schemă și l-am întrebat „și acum unde te duci”?!

Și ți-a ieșit?
A mea da, dar a lui nu. (râde)

Șprițul cu vedetele lui Chelsea și lecția lui Il Luce

Să trecem la perioada Beșiktaș, unde te-ai reîntâlnit cu mentorul tău.
Dânsul a insistat să vin acolo. A fost o mare șansă pentru mine. Nea Mircea știa că o să plec la Galatasaray, Fatih Terim a venit cu Hagi la finala cupei cu Dinamo, nu știu ce nu i-a plăcut exact la mine, și au renunțat la intenția de transfer. Mai aveam o ofertă de la Mourinho, la Porto, dar el nu oferea decât două milioane pe mine și valoarea mea era de trei în acele vremuri. Atunci a intervenit nea Mircea și a zis că plătește dânsul, iar după acel retur, am fost sigur că mai semnez pentru încă patru ani cu Beșiktaș. Dar aici vine partea cea mai interesantă.

Te rog…
Terim a venit la mine și mi-a zis că ar vrea să vin la Galatasaray. „Nuu, îmi pare rău, nu mai fac asta acum, la revedere!!!”

Ai fost antrenat de doi mari antrenori, Lucescu și Del Bosque și ai fost la un pas să lucrezi cu Jose Mourinho. Te-a urmărit și el atunci, nu?
Da, urmărea foarte mulți jucători tineri. Știa bine cine sunt. De exemplu, la un meci de cupă a lui Beșiktaș, a venit Villas Boas la mine, la drumul de întoarcere la Istanbul, și mi-a zis că dacă cei de la Beșiktaș mai întârziau o săptămână cu transferul meu, ajungeam jucătorul lui FC Porto. Atunci nea Mircea i-a spus că e prea târziu.

Cum te simți când te gândești că ai fost în planurile lui Mourinho și, acum, colegi de-ai tăi mai tineri nu mai au ambiția pe care ai avut-o tu în tinerețe?
Păi ei nu au avut parte de educația pe care am avut-o eu. Mă refer la cea fotbalistică. Dacă nu faci pasul acesta când ești tânăr, e greu să-l faci mai târziu. Eu am avut marele noroc să fiu educat în stilul cel mai pur profesionist.

Îți mai amintești de episodul Chelsea? S-a spus că ai petrecut cu jucătorii englezi.
Da, am rămas atunci cu ei. Știam că nu avem antrenament a doua zi și hai să-ți povestesc ceva, apropo de evenimentele astea bahice și extra-sportive. Nu pot să vă dau nume cu ce jucători am fost după acel meci, dar eu eram fericit, câștigasem, puteam să beau un pahar de vin în plus, aveam tot dreptul. Englezii nu, se comportau ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Mi-au spus că pentru ei totul e istorie și că acela era momentul lor de distracție, iar de a doua zi urmau s-o ia de la capăt. Atunci am făcut și eu diferența dintre cum e să te distrezi și cum e să muncești a doua zi la capacitate maximă.

Lucescu nu ți-a reproșat atunci acea ieșire?
Ba da, eram în deplasare, undeva la granița cu Siria. M-a lăsat în tribună la următorul meci și mi-a zis „hei, poți să te duci și acum în oraș. Ce? Numai în Londra te poți distra?! Du-te și aici, hai că te mai lăsăm o zi!” Dar acolo n-aveai unde că era plini de curzi, șeici, beduini, nici nu știu ce erau. Dar nea Mircea era imens! Nu poți să-i zici nimic, cu el am ajuns în sferturile Cupei Uefa, am câștigat un campionat…

„Tăticul” Del Bosque

După plecarea sa, a venit un alt nume mare. Vicente del Bosque…
Colegii mi-au spus așa: „Ți-a plecat tăticul tău, să vedem acum ce mai faci!”. Iar del Bosque, după trei zile de antrenament, mi-a dublat contractul direct și l-a scos și pe Sergen din echipă, care era cel mai bun. Și le-am zis și eu atunci „Na, mi-a plecat un tătic și mi-a venit altul?! Tot român e și ăsta?” Și n-a mai comentat nimeni.

Mai ții minte când ai intrat în poartă?
Da, dar până atunci fusesem numit cel mai bun jucător al lui Beșiktaș. Înscrisesem 9 goluri numai în cupele europene, eram cel mai bun marcator străin. Aia a fost cireașa de pe tort. Cordoba a luat cartonaș roșu prin minutul 78, eu eram rezervă, intrasem de puțin timp, și le-am zis că intru eu în poartă pentru că am început ca portar. Am scos un gol și am mai apărat cinci-șase ocazii complicate. Știu că a doua zi s-au vândut vreo 75.000 de tricouri cu numele meu.

E vreo diferență între fanii lui Beșiktaș și ai lui Rapid?
Sunt considerați la fel, a treia echipă Turciei, ca și noi, iar suporterii se aseamănă foarte mult cu ai noștri. Pun pasiune, oferă dragoste și nu cer decât inimă.

Unde te-ai simțit mai bine?
Hmmm.. nu fac diferența. Amândouă sunt casele mele și sunt respectat. În Giulești, încă am mai fost contestat, dar la Beșiktaș nu am auzit nici măcar un „pssst” la adresa mea.

Putem spune că, la Beșiktaș, te poți compara cu Hagi?
Niciodată. Hagi e un zeu, nimeni n-o să se ridice la valoarea sa. Urmează Gică Popescu și poate eu sunt pe locul trei.

Ai mai fost și la Bursaspor…
Da, cea mai nereușită experiență a mea. Am plecat și accidentat, după o lună am descoperit și probleme la coloană, singura mea problemă medicală. Nu am reușit să joc cum mi-aș fi dorit eu nici măcar un singur meci.

În Cecenia cum a fost?
O perioadă care m-a ajutat enorm. Eram căpitanul echipei, dar din păcate lipsa familiei m-a făcut să renunț la un an jumătate de contract, iar pe criza asta s-a simțit. Eram în mediul meu acolo, era campionat de bătaie, de fizic bun. Lumea zice că sunt tehnic, dar mie îmi place mai mult bătaia, să fiu unu contra unu cu adversarul meu. În România nu prea am ocazia asta.

Ai avut o perioadă bună și la echipa națională, dar n-ai mai fost convocat…
Am reușit să înscriu nouă goluri și, după ce am plecat eu, nu a reușit să mai facă asta cineva. Am fost într-o perioadă total nefericită, am ratat barajul cu Slovenia, pentru Mondialele din Japonia și am fost egalați în acel meci cu Danemarca (2-2), de la Europene. Practic, marele regret al carierei mele e că nu am prins niciun turneu final cu naționala.

În meciul acela cu danezii ai plâns…
Am plâns trei zile. Mă trezeam noaptea și plângeam pentru că știu ce am făcut. Parcă presimțeam că n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu o așa situație. A fost o conjunctură total nefavorabilă, am jucat într-o perioadă neagră a naționalei.

Trupa de șoc: Iencsi, Lobonț și Maier

Dintre fotbaliștii străini cu cine te-ai înțeles cel mai bine?
Cu Oscar Cordoba, care a și luat gol de la Hagi, la mondialele din ’94. Cu el m-am înțeles cel mai bine. Am fost patru ani de zile colegi de cameră. Avea spiritul acesta latin, era columbian, aceleași șmecherii ca și mine…

Și dintre cei români?
Cu frații mei, Iencsi, Lobonț, Bundea și Maier. Eram o grupă de petrecăreți, dar și una de fotbaliști extraordinari.

Mai ții minte meciul din finala Cupei, cu Steaua, când ai ratat penalty-ul?
Da, m-au pus pe mine să bat penalty că eram cel mai tânăr și când m-am apropiat de poartă am văzut că Ritli era cât ea de mare. Am închis ochii și am șutat în tribună direct. Am și amintiri frumoase, golul cu Dinamo, când am bătut în „Groapă” (1-0) și am luat campionatul, rămâne cel mai frumos din viața mea.

Ai fost antrenat și de Răzvan Lucescu. E vreo asemănare între el și tatăl lui?
Sunt total diferiți. Singura asemănare e pasiunea pentru fotbal, una nebună la amândoi, dar ca stiluri de joc sunt total diferiți.

Și pe care îl preferi?
Mircea Lucescu, clar. Răzvan e cu organizarea, are mult din stilul de a antrena din Occident. Nea Mircea are un stil propriu, bazat pe forța ofensivă, Răzvan preferă să nu primească gol.

Regreți că nu l-ai urmat pe Lucescu Senior la Șahtior?
Da, acum da. A fot alegerea mea și o regret pentru că acum aș fi avut probabil un trofeu european în vitrină și multe altele. Dar dacă așa am gândit eu atunci, în 2004, nu mai are rost să discutăm.

Cum vezi situația actuală a Rapidului?
Nu mă așteptam să ajungem aici. A fost o surpriză, e foarte greu să văd ieșirea, probabil că doar domnul Copos are cheia, dumnealui știe cel mai bine ce face . Trebuie să-i dăm crezare pentru că nu mai putea susține salariile, sumele astea enorme pentru România.

Dar și tu ai fost pățit, nu ți-ai primit toți banii de fiecare dată când ai plecat..
Nu mai contează asta, eu am jucat pentru că am iubit Rapidul. Nu pentru bani. Și știu că am renunțat la foarte multe lucruri, nu am trădat, am fost loial. Așa cum am avut ofertă de la Galatasaray și am refuzat, ca să rămân la Beșiktaș, așa am făcut și pentru Rapid. Am refuzat Steaua, am refuzat Dinamo. Nu mai spun de partea materială. Repet, nu am venit pentru Copos, ci pentru suporteri, pentru că mereu m-am considerat unul dintre ei.

Ești singurul care ai luat mereu atitudine atunci când au fost probleme. Colegi tăi de ce nu fac același lucru?
Nu sunt în măsură să vorbesc eu despre colegii mei și nici nu îmi face plăcere să fac asta. Eu sunt puțin mai ciudat, prefer să mă ascund în momentele bune și să ies în față în momentele grele. Dacă eu, la 35 de ani, mă mai ascundeam după deget, trebuia să ne desființăm.

Ultima întrebare. Ce ai fi făcut dacă nu ajungeai fotbalist?
Dacă nu aș fi jucat fotbal, mai mult ca sigur m-aș fi înrolat în Legiunea străină. Am fost tot timpul atras de felul cum se pregătesc militarii. În plus, am mulți prieteni care s-au dus acolo și care mi-au povestit despre viața periculoasă și fascinantă din Legiune.

Când eram mic, eram fan Dinamo. De aici mi se trage și răutatea față de Steaua
Daniel Pancu, atacant Rapid

Eu n-am văzut om care să sufere mai mult pentru Rapid ca Marian Rada. Și n-o spun gratuit
Daniel Pancu, atacant Rapid

Cina mea cu colegii a avut efect doar o săptămână, dar probabil că problemele lor de acasă îi afectează foarte mult că iar s-au lăsat afectați
Daniel Pancu, atacant Rapid

Principalii vinovați pentru situația asta suntem noi, apoi patronii. Și pe locul trei vin antrenorii. Și nu poți să le ceri jucătorilor să joace fără salarii, mai ales străinilor. Noi, românii suntem obișnuiți, dar ei nu
Daniel Pancu, atacant Rapid

Daniel Pancu niciodată nu m-a jignit, bătut sau nu mi-a vorbit urât. Nu este violent. Hârtia de divorț a fost depusă de comun acord, dar am retras-o deja
Mihaela Pancu, soția lui Pancu

27 de selecții are Pancu în tricoul echipe naționale, pentru care a marcat de cinci ori

4 trofee a câștigat Pancu în culorile Rapidului: un campionat în sezonul 1998-1999 și 3 Cupe ale României în 1998, 2002 și 2006

190 de meciuri a strâns Daniel Pancu în tricoul Rapidului în Liga I

67 de goluri a marcat Pancu pentru formația din Giulești în campionatul României

Echipa lui Pancu: Cordoba – Nae Stanciu, Zago, Iencsi, Uzulmez – Sabău, Tayfur, Sergen – Barbu, Ilhan, Carew
Antrenor: Mircea Lucescu