Valeriu Argăseală, poetul de la FCSB. Președintele vicecampioanei a lansat o carte de poezii: „Aș vrea de azi să fiu milionar, să merg doar la cămașă și costum. Să nu am viața zilnic un coșmar, iar lumea să mă judece postum”

Valeriu Argăseală (62 de ani) s-a lansat în lumea poetică. Președintele FCSB-ului a lansat un volum de poezii, „Suflete reci. Cu mult mai singuri decât ieri”.

Fost arbitru asistent, acum președinte de club, Argăseală are o înclinație spre poezie și, potrivit Gazetei Sporturilor, a scris nu mai puțin de 40 de poezii în ultimii ani. Considerând că talentul său trebuie arătat publicului larg, Argăseală a decis să-și publice creațiile într-o carte care va fi lansată de editura Tracus Arte, notează sursa citată.

Pe lângă Mihai Stoica și Becali, care au scris cărți în perioada petrecută în spatele gratiilor, FCSB are, acum, un al treilea scriitor în conducere. Mai jos, două dintre poeziile scrise de oficialul vicecampioanei.

Unde ești

Absența ta începe să mă doară,
Pun pleoapă peste pleoapă foarte greu,
Simt cum povara asta mă omoară,
Dar îmi cutreieri visele mereu,

Încerc să te închipui fără mine,
Zadarnic, că mă chinui fără rost
Și simt că-i imposibil fără tine
Să pot să mai fiu totuși cum am fost.

Mă răscolesc în fiecare noapte,
Improvizez din ce mi-aduc aminte,
Mi-e dor de-mbrățișări, mi-e dor de șoapte
Și vreau să fie iarăși ca-nainte,

Aș vrea să știu că ție-ți este bine,
Că suferi mult dar nu peste măsură,
Că dragostea jurată ne mai ține,
C-a dispărut din ochi meschina ură,

Ne întâlnim de fiecare dată,
În miez de noapte visul ne adună,
Măcar atâta să avem răsplată,
Că zile-ntregi nu suntem împreună,

Cu toate că te simt apropiată,
Când te ating sau te sărut în vis,
Eu te aștept de fiecare dată
Și las geamul iubirii larg deschis,

Să te privesc cu ochii-nchiși, iubită,
Să fiu prezent în preajma ta cu tot,
Să știu că simți că nu ești părăsită,
Că altceva să fac nu cred că pot,

Tu chiar că meriți timpul să-l cuprindem,
Un pod să fac doar să ne întâlnim,
Să-l ferecăm în lanțuri și să-l vindem,
Că fără timp putem să ne iubim.

Dușmanul nostru mă gândesc întruna
Să-l căutăm, să-l prindem, să-l avem
Și să-l închidem pentru totdeauna,
Sperând de-a pururi să nu-l mai vedem.

Deci cred, iubito, că putem să spunem
Lumii întregi să plece la vânat
Și-apoi ar trebui să ne supunem
Restului alb rămas neîmpușcat.

Să ne distrugem timpul, spațiul, ura,
Să ne orânduim cum n-am mai fost,
Să ne schimbăm în univers măsura
Și să trăim pe lume cu alt rost,

Să ne pavăm privirea cu iubire,
Să punem peste suflet poleială,
Să îngropăm vreo tristă amintire
Și să dispară orice îndoială.

Dar ce frumos ar fi să se-mplinească
Ce doar în gând neîncetat apare,
Ceva divin, curat să dăruiască,
Lumii întregi să-i fie apărare.

Am vrut să fiu milionar

Aș vrea de azi să fiu milionar,
Să merg doar la cămașă și costum,
Să nu am viața zilnic un coșmar,
Iar lumea să mă judece postum.

Când ies pe stradă vreau să-mi e bine,
Să nu mă sperie nimic și niciodată,
De mult tânjesc la ceea ce mă ține,
În lumea cu o liniște furată.

Când mă trezesc de mâine altul sunt,
Nu îl mai vreau pe cel ce e normal,
Vreau să am altă viață pe Pământ,
Să nu mai fiu un simplu om banal.

Am căutat o nouă aventură,
Nu asta mi-am dorit la început,
Dar, curios cum sunt peste măsură,
Am reușit s-ajung unde am vrut

Și iată-mă ajuns în altă lume,
Din care mi-am dorit să fiu o parte,
Când voi cunoaște totul vă voi spune
Speranțele să nu le-aveți deșarte.

Mă uit la semeni și nu-i înțeleg,
De ce n-aleargă cum alerg și eu,
Aș vrea misterul ăsta să-l dezleg,
Dar timpul nu-mi ajunge, îmi e greu.

Mă simt puternic, tare, fără frică,
Am cam de toate din ce mi-am dorit,
Adrenalina zilnic se ridică,
Făcându-mă să cred că-s fericit,

Alerg de seara până dimineața,
Mergând pe culoar cu unic sens,
Am traversat prin multe valuri viața
Și-am înotat riscant pe contrasens.

M-am înrolat în lumea asta bună,
Pe care am crezut-o doar a mea
Și-am folosit de multe ori pe lună
Un dos de palmă, liniuțe și cafea.

Eram mereu în cea mai bună formă,
Când pe furiș mergeam la întâlniri,
Îmi luasem în mai multe locuri normă,
Crezând că am cele mai mari iubiri.

Trăiam ascuns în lumea mea ucisă,
Duceam calvarul, ce se impunea,
Deși știam că viața mi-e proscrisă,
Tot nu puteam să mă despart de ea.

Făceam, la intervale, dese căderi nervoase,
Cu zâmbetul pe buze perfid mă ascundeam,
Aveam și perioade, ce-i drept, mai sănătoase,
Când reveneam din vise și limpede gândeam,

Mă descurcam tot timpul așa cum fac băieții,
În două lumi opuse, cu stasuri diferite,
Mă bucuram zicându-mi că noi suntem isteții,
Cei ce pozăm în VIP-uri cu gesturi ipocrite.

Nu-mi mai doresc coșmarul pe care l-am avut,
Mă simt brutal respins de felul cum gândesc,
Aș vrea să fiu eu iarăși, cel de la început,
Și-abia aștept acuma să pot să mă trezesc,

Să nu fiu eu alesul în centrul țintei lor,
Să-mi fie viața clară, o carte de citit,
Aș vrea să nu fiu scos eu țap ispășitor,
În numele acelor ce poate au greșit.

De asta vreau acuma să stric acest model,
Ca lumea să priceapă și să învețe bine
Să nu-și propună-n viață să aibă acest țel,
Că-i decisiv pe lume să știi ce e cu tine