„Matematicianul? Nu, fotbalistul!” Poveste spumoasă scrisă de Răzvan Toma: „Bănuiesc că ați mai auzit de Pfaff”
În România anilor 80 cam ce opțiuni avea un tânăr băiat în a-și porni un drum de perspectivă în viață? Mă refer la un drum corect, cinstit, fără de securisme sau pcr-isme. Era clar că trebuia să te gândești să faci o facultate. Dar pe care? Dacă plezneai de dotare intelectuală și de aplecare spre studiu, te îndreptai spre de-astea grele, precum medicină, drept, aeronave, electronică, unde era dificil chiar și să ajungi să te uiți la rezultatele afișate… Chestia cu aplecarea spre studiu mă depășea categoric, iar la medicină și să-mi fi fost oferit cu mărinimie locul, că tot nu m-aș fi dus.
În cazul în care aveai apetențe umaniste, trebuia să cam uiți de ele, pentru că pe lângă faptul că dacă ajungeai la Universitate (care 80% avea studențime feminină) erai considerat cam fătălău, nici nu prea reușeai pe-atunci mare lucru cu asemenea studii. Dacă le-aveai cu cifrele și un pic cu vrăjeala, te îndreptai spre ASE. Dacă le aveai tare cu vrăjeala, atunci te duceai la drept. Eu le-aveam doar cu cifrele, dar nu cu alea din economie, ci cu alea din sport. Așadar, că-ți plăcea, că nu-ți plăcea, îți mai rămânea doar să iei fie drumul Politehnicii, fie pe cel al Facultății de Construcții, că doar industria lui nea Nicu era în plin avânt. Mie nu-mi plăcea niciuna, dar ce puteam face? Eram conștient, ca să fiu ziarist, trebuia să mă las îmbibat în doctrina comunistă de la „Ștefan Gheorghiu”, ceea ce era de neacceptat. Așa că hai la Politehnică, pentru că era mai aproape de casă.
La TCM, că erau mai multe locuri. Dar n-am ajuns chiar la TCM-TCM, ci la secția Mașini-Unelte din cadrul TCM. Mi-e jenă să scriu cum eram denumiți cei de-aici, de la abrevierea numelui acestei amintite secții. Probabil că dacă programa universitară ar fi fost una alcătuită inteligent, era posibil chiar să fi ajuns să îmi placă ceea ce făceam, căci din anul IV, când au apărut materiile de specialitate, începuseră să mi se pară interesante destule lucruri. Numai că amintita programă era una învechită, stufoasă, lipsită de logică, politizată chiar, fără nici cel mai mic respect față de student, într-un cuvânt o mizerie. De aceeași factură erau și destule dintre cadrele didactice, care prin comportamentul lor au contribuit cu vârf și îndesat în a face și mai antipatică această facultate. Așa că, nu e greu de ghicit, am considerat-o doar un rău necesar care să mă ajute în a lua un start cât mai bun în viață din calitatea de om matur. Fiind deci un rău necesar, nu exista niciun pic de pasiune, motiv pentru care la mai toate cursurile stăteam prin ultimele rânduri ale amfiteatrului, apatic și absent cu gândul.
Într-o asemenea dispoziție mă aflam și la un curs de fizică moleculară din anul II în cadrul căruia s-au petrecut cele pe care le relatez în continuare. Profesoară era o tipă, Cuculescu parcă o chema, avea în jurul a 45-50 de ani, și era soția cuiva important. Permanent arbora o ținută severă, rochie cu taior de culoare închisă, avea părul scurt și o voce foarte subțire, invers proporțională cu volumul din dotare (cam 1,75 m și spre 100 kg). De multe ori, în timpul predărilor, umplea acele table mari, rabatabile din amfiteatrele Politehnicii bucureștene cu rânduri întregi de formule, pe care spre final își dădea seama că le greșise, ștergând cu buretele tot ce scrisese, pentru a le relua însoțită de optimismul că nu le va mai încurca din nou. Asta spre stupoarea întregii asistențe din bănci, care era nevoită astfel fie să taie cu pixul tot ceea ce notase până atunci fără tragere de inimă timp de vreo 10 minute, fie să rupă respectivele pagini de caiet, toate aceste gesturi fiind acompaniate de onomatopee pe care cu un pic de ascuțire auditivă deduceai terminațiile unor cuvinte precum „..oastă”, „..ioată” sau „..nibilă”.
Nici la amintitul curs nu a făcut excepție. Pe la jumătate, când aceeași asistență avea entuziasmul sub punctul 0 al abscisei, că tot suntem în mediul politehnic, trăind din nou o esență de plictiseală, doamna profesoară a rostit: „În continuare vom învăța despre Seriile Pfaff”. S-a auzit imediat un zumzet căreia ei i-a creat falsa impresie că le vorbea zecilor de studenți din fața ei despre o cunoștință comună. Moment în care un mic zâmbet se chinuia să-i dizloce un pic obrajii, căci era vorba despre ceva care i se întâmpla foarte rar. Căpătând astfel un și mai mare curaj al abordării, a afirmat: „bănuiesc că ați mai auzit de Pfaff”. S-a lăsat o tăcere apăsătoare ce a durat numai 10 secunde datorită mie, care din ultimul rând al amfiteatrului am spus un „DA” apăsat, cu siguranța omului stăpân pe cele afirmate. La unison toți colegii din an s-au întors spre mine plini de uimire, de ziceai că au exoftalmie, la mulți sesizându-le în priviri chiar vagi urme admirative. La doamna profesoară însă acest lucru era vizibil din plin, căci în timp ce mă fixa cu privirea, zâmbetul i se deschisese îngrijorător de mult. Aflată în această stare, cu același glas cristalin mi s-a adresat: „De la cursurile de analiză matematică probabil, nu?”.
La care i-am răspuns sec, cu o maximă sinceritate: „Nu doamnă. Este vorba despre portarul naționalei de fotbal a Belgiei, Jean-Marie Pfaff”. Instantaneu, buzele i s-au retras din zâmbet ca și când ar fi fost legate la un resort, concomitent cu sprâncenele care i s-au lăsat înspre nas ca două bărci care luaseră apă, iar ochii i s-au subțiat. Bineînțeles, întreg amfiteatrul a erupt în hohote de râs, stăpânite și oprite în cele din urmă cu greu. A fost singura oară, în afara examenelor bineînțeles, când am răspuns și eu la o întrebare de fizică nucleară. Bineînțeles că doamna profesoară nu se gândea la același Pfaff.
La ea era vorba de Johann Friedrich Pfaff (născut la 22.12.1765 la Stuttgart – decedat la 21.04.1825 la Halle), care nu numai că nu purta mănuși de piele și nu zbura din bară în bară, dar nici măcar nu era belgian, ci neamț. Acesta studiase seriile matematice și calculul integral, remarcându-se prin ceea ce realizase în ecuațiile cu derivate parțiale de gradul unu care au devenit parte a teoriei formelor diferențiale, ceva care mă înfioară doar la simpla lor enunțare.
PS. Că tot aminteam de programa universitară prost făcută, această fizică moleculară tocmai vine să exemplifice cele afirmate de mine, fiind o materie care nu că trebuia redusă, ci complet eliminată, căci nu-i folosea niciunui inginer tehnolog, în afara puținilor care ajungeau să lucreze în cercetare