Azi, mâine și ieri

Nu mi s-a întâmplat niciodată ca azi să vreau să fie mâine. Și nu orice moment al lui mâine. Mâine seară, târziu… Și să vreau să aud claxoane, să văd gospodine bătând cu linguri de lemn în cratițe de metal… Și tipe în decapotabile cu steaguri fluturând, și tipi ieșiți trei sferturi pe geam, și băieții din cartier înghesuiți în portbagajul unei Dacii ale cărei chei au fost furate din buzunarul unui tată, beat de bucurie după o bere și o calificare… Și Magheru, și Soveja, și Piața Operei, și toate piețele centrale din toate orașele și orășelele României ticsite de oameni. Și scandarea aia tembelă adaptată: „Iliescu minte, Hagi președinte!” să fie acum: „Băsescu minte, Mutu, Chivu, Raț, Contra sau Tamaș președinte!”.

Recitind, mi-am dat seama că în limbajul presei scrise mâine înseamnă întotdeauna azi… Și că toată construcția trebuie regândită și că, de fapt, eu îmi doresc azi ca mâine să retrăiesc un ieri. Și ieriul despre care tot am vorbit l-am trăit în ‘94 și în ‘98 și în 2000 și mi-e un dor nebun de el și, de fapt, vreau să vorbesc în 2010 și 2012 de ieriul din 2008. E prea mult? Mie mi se pare atât de simplu și atât de aproape…