O discuție cu Iosif Rotariu, live sau după emisiune, este fascinantă. La 54 de ani împliniți pe 27 septembrie, celebrul fost mijlocaș defensiv în naționala României, Steaua și Poli Timișoara evaluează orice jucător cu o unitate de măsură fixă: raportându-l la propria lui valoare, pe când juca. Îți răspunde cu argumente inatacabile, de fotbalist de superclasă, când îi ceri soluții. Și povestește nonșalant, relaxat, dedesubturi ale unor meciuri rămase în legenda fotbalului românesc.
Pe cine ar fi marcat Iosif Rotariu din naționala Poloniei, dacă ar fi intrat pe teren vineri, în locul lui Hoban? „Pe nimeni. Acolo trebuia să se întâmple altceva. Vă dau exemplul partidei Steaua – IFK Gotteborg, câștigată cu 5-1 de noi pe Ghencea, în 1989, în Cupa Campionilor (n.r. – în sferturile de finală). Ă‚ia erau toți la un metru nouăzeci, dacă mergeam să mă bat n-aveam nicio șansă. Înainte de meci, nea Puiu (n.r. – Iordănescu) mi-a spus – dar oricum eu aș fi procedat la fel – să joc la intercepție. În meciul ăla am avut mai multe recuperări decât toată echipa la un loc!” Iar faza ofensivă? „Cu Polonia, mă ocupam să iau mingile de la fundașii centrali, de la Chiricheș și Grigore, și să angajez atacanții cu pase utile în adâncime. Am pasa lungă precisă, intru în combinații, fac un-doi-uri. Astea au lipsit în echipa noastră. Hoban și Marin nu pot să ofere așa ceva.”
Marin (stânga) și Hoban (dreapta) nu au reușit, cu Polonia, nici să protejeze fundașii centrali, nici să prelucreze mingile acestora pentru atacanți. Un fiasco materializat într-o înfrângere la scor a României chiar pe Arena Națională. FOTO: Mediafax
Cum proceda Iosif Rotariu când întâlnea fotbaliști cărora era imposibil să le faci marcaj, precum Maradona în 1990 sau Hagi, coechipierul său, la antrenamente? „Nu îl deposedezi pentru că nu poți. Faci în așa fel încât să nu ajungă mingea la el. Secretul meu era că stăteam foarte aproape de adversarul direct, eram agresiv, interceptam mingea pe pasă, până să pună el piciorul pe ea.”
Ce a gândit Iosif Rotariu în 1990, la Cupa Mondială, înaintea partidei decisive jucate de România cu Argentina (scor final, 1-1), știind că urmează să-i facă marcaj lui Maradona? „Pfff, greu de descris. A intrat pe teren nervos, parcă-l văd și acum. S-a dus spre arbitri. Singur, el cu mingea. Parcă el nu făcea parte din echipa aia. Cât a durat încălzirea a ținut mingea pe cap. Când l-am văzut ce face, am transpirat instantaneu!”
Cum era Maradona ca adversar? „Nervos, agresiv. M-a înjurat tot meciul. Permanent! Dar nu numai pe mine. Pe toți ne-a înjurat. Ce ne spunea? Haha, de toate. Și în spaniolă, și în italiană. Non-stop. Încerca să ne intimideze. S-a jucat la Napoli, unde el avea în tribune 59.000 de suporteri. Era un vulcan. Puneau o presiune fantastică, dar cred că a simțit și el această emoție.”
România s-a prăbușit vineri, când Polonia ne-a luat tare de la început și a și deschis scorul repede. Cum au procedat tricolorii în 1990, când Argentina (campioană a lumii în 1986 și vicecampioană a lumii la acel turneu din 1990) a deschis scorul la Mondiale într-un meci în care noi aveam neapărată nevoie de un punct?
„Nu ne-am speriat, nu ne-a fost teamă. Asta pentru că i-am simțit pe teren. Ne dădusem seama că nu sunt mai buni ca noi, că putem să ne batem cu ei. Au avut 1-0, am egalat pentru că n-am abandonat lupta. Simultan cu noi s-a jucat URSS – Camerun. Sovieticii au bătut cu 4-0, exact atât cât aveau nevoie să se califice în locul nostru, dacă noi am fi pierdut cu Argentina. Dar noi n-am știut evoluția scorului pe celălalt stadion. Nici n-am vrut s-o știm. Noi știam că trebuie să facem egal cu orice preț. Și l-am făcut.”
Ce jucători din echipele în care a jucat admiră? „Eu cu Tudorel Stoica, dacă jucam acum, am fi făcut față oricând, fluierând, la orice nivel. Eu eram mai tehnic, el avea o capacitate de efort mai mare. Am jucat și cu Boloni. Fantastic, eu în viața mea nu am mai văzut un astfel de fotbalist, să se poziționeze de așa natură încât să lovească perfect mingea, de fiecare dată, dar cu un singur picior! El cu dreptul nici scările nu le poate coborî. Folosea numai piciorul stâng. Dar făcea cumva, nu știu cum, încât primea mingea de fiecare dată în așa fel încât să o lovească perfect cu stângul. Am încercat și eu șmecheria asta, dar nu mi-a ieșit.”
De la cine a învățat să bată loviturile libere atât de bine? „Eu, din 10 lovituri libere, pe 9 le dădeam exact acolo unde voiam. Nea Liță Dumitru m-a învățat mult, în perioada în care m-a antrenat la Poli Timișoara. Nea Liță este cel mai complet fotbalist român pe care l-am văzut vreodată eu. Peste Dobrin, peste Balaci, peste Hagi. Excepțional. Nea Liță putea să joace unde voia el, la mijlocul terenului. Unde voia! Și mijlocaș defensiv, și coordonator de joc, și dreapta, și stânga. Genial.
De ce fotbaliștii români de acum nu mai au abilitatea să lovească mingea cu ambele picioare și nu fac față ritmului în meciurile grele? „Eu eram stângaci la început. Dar stăteam 5-6 ore pe zi pe teren. Ă‚știa de acum fac un antrenament, două ore, și gata. La vestiare, pe urmă la distracție. Nu merge așa. S-a văzut vineri, cu Polonia, că nu au calitate. Nu ai cum să fii jucător de calitate așa. În primul rând, eu făceam două antrenamente pe zi. În al doilea rând, rămâneam după antrenament și exersam. Aveam la Timișoara un perete pe care erau desenate cu creta niște pătrate numerotate de la 1 la 10. Și stăteam acolo și trăgeam încontinuu, să exersez, cu ambele picioare. Până nu nimeream de 10 ori pătratul cu numărul 10, de exemplu, nu plecam acasă. Stăteam acolo până reușeam. Sigur că plasamentul, timingul, cum și unde să te așezi ca să vină mingea la tine, chestia asta n-o poți antrena. O ai sau nu. Dar tehnica, lovirea balonului, capacitatea de a manevra cu ambele picioare, forța fizică, astea nu se pot obține decât prin antrenament.”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER