Victoria României cu Kosovo înseamnă conservarea locului din clasament care ar duce la EURO 2024 dacă lumea s-ar opri în loc fix astăzi. Păstrează distanța față de imprevizibilul Israel. Pune tricolorii pe prima poziție la capitolul defensivă în grupă. Și duce speranțele românilor spre o zonă a argumentelor de care acestea se pot agăța nu doar din mândrie și cu setea așteptărilor înșelate atâția ani, ci și din realism și cu elementele fotbalului. Dar ceva s-a întâmplat la echipa națională, în culise și la vedere, dincolo de norocul acestor preliminarii, de eliminarea lui Muriqi aseară, de orice factor extern. Ceva, în interior, de unde ne-am obișnuit să nu vină des lucruri bune. Cele 4 secrete din culise pentru victoria României cu Kosovo!
E o listă care cuprinde mai multe lucruri. Sunt obsesiile lui Edi Iordănescu. În cazul oricărui antrenor, obsesiile îi conturează profilul distinct în fotbal. Îl trag în jos sau îl detașează de pluton. Prin aceste obsesii, care pot ține de disciplină, viziune tactică, relația cu jucătorii, comunicare, antrenamente și alte câte nebănuite, te poți curăța ca tehnician sau poți curăța drumul spre performanță. Iar Edi Iordănescu are obsesii. La națională, productive.
Pentru victoria României cu Kosovo, mai multe dintre ele au fost fundamentale. Poate cea mai eficientă ține de păstrarea, în linii mari, a aceluiași grup de jucători la echipa națională de la o acțiune la alta. Grea obsesie! Pentru că forma de moment în Superliga, cu Hermannstadt sau Poli Iași, vrăjește tribuna de analiști și dă argumente de aparență pentru conducătorii jucătorilor-eroi de-o etapă. Dar Iordănescu e selecționerul cu cele mai puține modificări de la o acțiune la alta, conservând un nucleu pe care l-a fixat în discursul public fără să uite să îl aplice în concret. De ce ne-a ajutat cu Kosovo?
Unul din motivele pentru această obsesie a lui Iordănescu ține de cunoașterea jucătorilor. A și spus-o, vreau să lucrez cu ei, să îi știu perfect din relația directă. Ori asta se face, la câte zile ai pentru o acțiune a reprezentativei, doar concentrându-te pe 25-27 de fotbaliști.
Doar așa înțelegi că eficiența maximă la acest moment pentru Mihăilă și Moruțan vine tocmai din aportul de dinamică, tehnică și explozie din postura de rezerve intrate la un moment-cheie.
Doar așa accepți cu realism util că nu avem diferențe mari de valoare între tricolorii pe același post, în marea majoritate a cazurilor, și poți doza titularizările chiar și cu 5 modificări de la un meci la altul.
Doar așa construiești benzile din congruența Bancu – Mihăilă când trebuie să înscrii cu orice preț și din ajutorul reciproc Bancu – Coman când e nevoie de echilibru.
Povestea ar fi fost poveste dacă George Pușcaș, devenit un inamic public printr-un mecanism sociologic ce merită un tratat distinct, marca două goluri în prima repriză și învingeai Kosovo prin titularul împotriva lumii pe care l-a decis Edi Iordănescu. Dar la naționala de azi nu este sau încă nu este loc de povești. Ci de pragmatism, sacrificiu, mers pe coate. Cu Kosovo, tinzi să spui că selecționerul a riscat prin opțiunea Pușcaș din primul minut, mai ales după ratarea tristă a atacantului cu Israel. Ei bine… nu a riscat de loc!
Era clar că prima parte a meciului cu Kosovo va fi una de uzură, de luptă surdă. Ori Pușcaș e mult mai potrivit decât Alibec, în avanposturi, pentru asta. În plus, Iordănescu știe bine că George nu e tipul de jucător care să clacheze psihic în fața adversității publice, ba din contră, aceasta îi dinamitează orgoliul și poate produce reacții pozitive pentru evoluția lui și pentru echipă.
Cu Alibec titular, stors de energie după meciul cu Israel și după vreo oră, să presupunem, de lupte surde cu kosovarii, finalul ar fi fost altul. Așa, am avut un Alibec proaspăt, în vervă, a cărui intrare a schimbat total ofensiva noastră. Pivot combinativ, șuturi de la distanță pe poartă, pericol tehnic la fiecare preluare.
Știa Edi că fix așa va curge meciul? Normal că nu. Dar antrenori fericiți fără fler vezi destul de rar.
Au fost mai multe discuții în aceste zile în cantonament în care jucătorii naționalei au spus-o clar, departe de camerele TV: „Doar Edi a crezut în noi de la început și uite că și când ne-a fost mai greu, tot cu noi a ținut”. De la o remarcă de alinare cu voce tare, aceste cuvinte s-au transformat în vestiar, atunci când partida cu Kosovo a fost întreruptă, într-un declic. Stanciu, Burcă și tricolorii cu experiență efectiv au strigat la colegi: „Parcă nimic nu ține cu noi! Doar noi și Edi credem în noi! De ce să ne facem asta? De ce să-i facem asta?”
Momentul a fost esențial pentru că startul cu Kosovo, până la întrerupere, nu arătase o Românie departe de cea cu Israel. Mai mult, reacția suporterilor care a dus la pauza forțată a pus în plan mental încă o greutate: perspectiva de-a pierde tot chiar și fără a juca! A venit o frică mare care a înghițit fricile fiecărui jucător. Iar punctul de plecare spre o continuare fericită s-a scris din sentimentul că îi sunt datori și selecționerului. Lor, întâi de toate, dar și selecționerului.
Felul în care cei mai mulți spectatori au tratat reacția ultrașilor plus modul în care au susținut România după întrerupere au fost surprizele care le-au întărit tricolorilor noua abordare. Brusc au devenit mult mai siguri, mai ales că nu se mai simțeau singuri.
Discuția despre lider la echipa națională e veche și va rămâne. Despre banderolă, despre numărul 10, despre vocea din vestiar… Poate am greșit noi, mutând obiectivul spre aceste forme de manifestare când, în fapt, era nevoie mult mai acută de lider cu fapte. De esență. Iar Nicolae Stanciu a clarificat cu Kosovo această discuție.
Să ratezi un penalty la 0-0 și în superioritate numerică, în meciul decisiv pentru calificarea la EURO 2024, dar să continui evoluția din teren parcă mai bine, mai concentrat, ba chiar și mai creativ în multe momente!, căutând golul care să acopere ratarea… Și să-l și găsești! Asta nu e tocmai de prin obișnuințele tricolorilor și ale noastre cu ei. Merge din pragmatism spre un crâmpei de poveste, deja.
O vorbă veche spune că înainte de orice, un lider trebuie să își țină promisiunile. Stanciu, tăios și reconfortant din conferințe ori interviuri, și-a ținut promisiunea pe teren și tocmai când era cel mai greu de ținut. Puterea lui de a continua în cel mai eficient mod posibil, trăgând la propriu echipa la nivel mental, este o probă de caracter. Și de valoare fotbalistică, pentru că nu doar din driblinguri se nasc jucătorii marcanți. Cine vrea să își amintească de cuvintele lui Stanciu într-o confesiune fără precedent, sunt AICI. „Azi împlinesc 30 de ani, dar nu am 30 de prieteni adevărați dintre fotbaliști”…
Apropo de criticile dedicate frezelor, mașinilor, hainelor și tatuajelor pe care le au fotbaliștii naționalei. Vedeți cum un drapel tricolor cu mesaj răscolitor tatuat pe carnea lui Stanciu e dintr-o dată simbol? Ce ne spune asta? Că e, până la urmă, chestiune de gust și subiectivism total în viziunea noastră.
Hai să ne bucurăm puțin. Să ne-aducem aminte cum era.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER