Ceva este putred în România. Ce pierdem noi, ce pierd Daum și Burleanu dacă nu ne calificăm la Mondiale
România n-a câștigat nici când a făcut cel mai bun meci al său de până acum în preliminariile pentru Mondialul rusesc. 0-0 cu Danemarca înseamnă opt șapte puncte pierdute din totalul de nouă puse în joc până acum pe terenul nostru. N-am bătut niciuna din contracandidatele la primele două locuri și șansele de calificare sunt de acum, realist vorbind, mai degrabă utopice.
Duminică seară, la Cluj, a părut pentru prima oară că ideile selecționerului Daum se apropie de ceea ce știu să joace românii. Din păcate, această apropiere s-a făcut prea încet – după mai bine de șase luni și jumătate de campanie – și a durat prea puțin: o singură repriză – prima. Ultimele 45 de minute au pus capăt speranțelor că germanul are capacitatea să regleze din mers mecanismul de joc. Blamat pentru ratările uriașe din prima parte a meciului, Keșeru a fost schimbat în minutul 60 cu așteptatul Alibec, dar între timp dinamica jocului se schimbase. Danezii, o echipă solidă la propriu, dar departe de Polonia care ne zdrobise în precedentul meci, au fost cei care s-au priceput să folosească pauza, iar ultimele 45 de minute au fost doar o presiune tot mai accentuată la poarta lui Tătărușanu.
Ce nu a mers – a văzut toată lumea. Ce a funcționat, totuși? Benzar, în primul rând. Deși atât unul cât și și celălalt au avut unele ezitări, Chiricheș stoper dreapta și Săpunaru libero au fost eficienți. În prima jumătate de oră am avut mai multe ocazii decât în toată partida cu Polonia, iar Danemarca a avut primul prilej să marcheze abia în minutul 45, pe flancul Latovlevici – Toșca.
Prea puțin, prea târziu, prea neconvingător pentru conjunctură. România a avut, în aceste preliminarii, șansa unei grupe echilibrate, care chiar și acum, după tot traseul foarte prost, încă ne mai oferă – culmea! – șansa teoretică la locul 2. Cu victorii acasă împotriva Armeniei și Kazahstanului, o victorie în Muntenegru și egaluri în Danemarca și Polonia, am putea spera îndreptățit la poziția secundă în grupă.
Dar problema nu este asta. Problema este jocul. România nu joacă nimic. Ultima repriză a partidei cu Danemarca a fost cam la fel cu prima a partidei cu Muntenegru, din debutul campaniei. Același haos, aceeași inadecvare, aceiași jucători debusolați, prost puși în teren. Echipa este dezorientată – acesta este cuvântul. Contra Danemarcei, tricolorii au părut tot mai pierduți, tot mai depășiți de evenimente pe măsură ce s-a înaintat în meci. Iar selecționerul – fără reacție pe margine.
Dacă după meciul cu Muntenegru a existat o explicație și o scuză – FRF numise selecționerul târziu, nu-i asigurase niciun amical prealabil -, acum nu se mai poate vorbi despre așa ceva. Dacă după opt luni și șase meciuri (cinci oficiale și unul amical) suntem tot în punctul de unde am plecat, atunci nu avem de ce spera că peste alte opt luni vom fi mai avansați. Timpul trece și, la națională, nimeni nu poate aștepta doi-trei ani, ca antrenorul să se lămurească despre ce este vorba.
Partea proastă este că părem să fi intrat într-o fundătură. Este clar că germanul adus de Burleanu la națională nu va demisiona. Este la fel de clar că nici FRF nu îl va demite. Motivele sunt simple: clauza de reziliere a contractului este de 3 milioane de euro, iar Daum câștigă 60.000 de euro pe lună.
Pe de altă parte, este improbabil atât ca naționala să-și revină, cât și ca să se califice la Mondialul din 2018. Pentru noi, suporterii naționalei, înseamnă alți patru ani de așteptare. Patru ani irosiți după alți 20.
În același timp, această campanie eșuată va fi cu efecte grave atât asupra FRF, cât și asupra șanselor de realegere ale lui Burleanu anul viitor. Ratarea calificării la Mondiale va lipsi bugetul federal de multe milioane de euro – atât de la FIFA, cât și din contractele de sponsorizare. Fără bani de împărțit în anul electoral și cu cheltuieli tot mai greu de suportat, actuala conducere a FRF va avea mult de furcă pentru a convinge alegătorii la scrutinul din 2018.