Cum au aterizat feroezii la București, în 1992. „Băăăi, ăla e Lerby, nu glumesc!” Puloverele sărăcăcioase, cipilica lui Knudsen și armata de ziariști români. Răzvan Toma scrie despre momentul care a „paralizat” aeroportul Otopeni
Mi-am amintit de prima vizită în țara noastră a acestei minuscule reprezentative care a dat ceva bătăi de cap multora, atunci, cu pronunția și transcrierea. Era pe la început de mai 1992, când vremea de-afară era superbă, totul înflorit, primăvară aflându-se în plin mandat. Eram și eu tânăr ca și cei mai mulți dintre colegii mei de la săptămânalul „Fotbal Plus”, luând atunci alături de ei cu asalt Aeroportul Otopeni, unde așteptam să aterizeze avionul care transporta ciudata reprezentativă a Feroe.
Dacă ai fi făcut rapid atunci un sondaj printre români, cu siguranță că ar fi ieșit procente foarte mari de indivizi care nu știau nimic despre această țară. Situația cred că nici acum nu ar fi prea diferită, cu excepția mediului fotbalistic. Și nu îi poți critica prea dur pe cei neștiutori, pentru că aceasta nu este nici astăzi o țară, ci tot o provincie autonomă a Danemarcei. Tocmai de aceea, în mod normal, nici nu ar fi trebuit să existe o asemenea reprezentativă în competițiile UEFA și FIFA. Ce-ar fi să li se permită tuturor regiunilor autonome din Europa să își înscrie reprezentante în competițiile organizate de marile organisme ale fotbalului mondial? Sau tuturor insulelor?
Așadar o anomalie, așa cum mi se pare și felul în care este denumită oficial, adică Insulele Feroe. Păi atunci, ar trebui să spunem și Insulele Indonezia, Insulele Filipine, Insulele Noii Zeelande etc. Ca să nu mai spun că este și un nonsens în cazul acesteia, pentru că denumirea de Feroe provine dintr-un cuvând norvegian, Færøerne, care înseamnă Insulele Oilor. Am avea deci Insulele Insulele Oilor.
Lăsând deoparte semantica, revin la așteptarea din aeroport a acelor băieți veniți din niște insule uitate prin Atlanticul de Nord, de trebuia să folosești lupa ca să le poți vedea. De aceea, eram chiar curios să-i văd în carne și oase, dar și pentru faptul că în urmă cu doi ani, ei uimiseră întreaga lume, când la prima lor participare la o competiție de anvergură, cea pentru preliminariile Euro 1992, izbutiseră o megasurprinză, 1-0 cu Austria! Aflat la geamurile mari ale aeroportului, văd venind din zare un avion care cobora tot mai mult, dând semne de aterizare și corelând cu cele văzute pe tabela care arăta sosirile și plecările, mi-am dat seama că este nava oaspeților noștri. La ceva timp după ce roțiile avionului s-au împrietenit cu solul României, finalmente aparatul de zbor s-a oprit.
La coborâre am remarcat un grup ai cărui componenți erau îmbrăcați uniform în niște pulovere sărăcăcioase cu model urât în care predomina culoarea albastră. Erau chiar componenții reprezentativei Feroe. Am stat răbdători ca ei să intre în aeroport și să treacă de punctul de control, după care i-am „atacat” în haită. Numărul ziariștilor români prezenți la aeroport a fost neașteptat de mare. Motiv pentru care piticii din naționala feroeză – pentru că aproape toți, cu toate că proveneau dintr-un popor germanic, erau scunzi – făcuseră ochii mari la asemenea interes. La un moment dat însă, o siluetă masculină îmbrăcată cu un costum foarte elegant, mi-a atras în mod deosebit atenția, dar tot nu-mi venea să cred că îl vedeam în carne și oase pe fostul mare internațional danez, Søren Lerby. Acesta abandonase cariera fotbalistică în 1990 (la 32 de ani), la scurt timp după ce naționala sa pierduse în fața „tricolorilor” acel meci istoric, 1-3, care altfel i-ar fi dus pe el și coechipierii săi la „Mondialul” italian. „Băăăi, ăla e Lerby, nu glumesc” – am strigat eu către băieții mei de la „Fotbal Plus”.
Nici n-am terminat bine, că Eddie Țone s-a și repezit ca un spadasin cu reportofonul către fostul echipier al lui Ajax Amsterdam, Bayern München, AS Monaco și PSV Eindhoven. Lângă Eddie m-am înființat și eu, Vadim Vîjeu și dacă nu mă înșel Toni Dumitru, înconjurându-l practic, iar în spatele nostru se rotea ca o bilă la ruletă Alexandru Epuran, care își asumase și rolul de fotograf, încercând să găsească cele mai bune unghiuri. „Hi mister Lerby” – s-a făcut auzită vocea lui Eddie, prin tumultul din aeroport. Lerby, pe de-o parte era încântat că se bucura de popularitate într-o țară străină, pe de alta nu-i convenea pentru că venise într-o călătorie de afaceri despre care nu prea voia să se știe. Călătorise în același avion cu feroezii, cu toate că la întrebarea lui Eddie în acest sens făcea pe prostul, că habar n-a avut că aceștia i-au fost parteneri de călătorie… Aruncând o privire în spate, i-am văzut pe ceilalți ziariști cum se uitau foarte intrigați spre noi, că îl înconjurasem pe acel tip de care nu știau cine e. Într-un final, din vorbă în vorbă, au aflat și ei… Ca o completare, a doua zi, subsemnatul și amintitul Andu Epuran am izbutit să-i luăm un interviu în toată regula fostului mare internațional danez, la care a fost foarte deschis, și am aflat, printre altele, că venise în țară pentru o afacere cu mațe de porc.
După scurtele „un-doi”-uri cu Lerby, ne-am întors la scopul vizitei noastre la Otopeni, micuții din naționala arhipelagului din nordul Oceanului Atlantic. Torkil Nielsen, cel care marcase golul acelei victorii cu Austria, de profesie vânzător, era foarte emotiv și n-a vrut în ruptul capului să răspundă la vreo întrebare, reacționând precum acei copii care refuză să recite poezii la rugămințile adulților. În schimb, Jan Allan Müller, singurul lor profesionist de-atunci, care juca în Olanda la Go Ahead Eagles, mult mai stăpân pe el, a răspuns cu calm și politețe la toate întrebările puse. Iar portarul Jens Martin Knudsen, cel cu celebra lui cipilică albă, a suprins prin declarațiile superoptimiste, afirmând nici mai mult, nici mai puțin, că a venit în România să obțină cel puțin un rezultat de egalitate.
Cam în aceeași notă s-a înscris la cuvânt și selecționerul lor, islandezul Páll Guðdlaugsson. Se știe, finalmente doar de șapte ori avea să scoată Knudsen mingea din propria poartă (la unul din goluri căzându-i și cipilica din cap), la primul nostru meci din istorie cu reprezentativa acestei regiuni autonome a Danemarcei. Acel rezultat alături de alți doi de 0-7, cu Iugoslavia, pe 16.05.1991, la Belgrad, și cu Norvegia, pe 11.08.1993, la Toftir, precum și un 1-8 cu aceeași Iugoslavie în același Toftir, pe 06.10.1996, reprezintă cele mai mari diferențe cu care a pierdut până acum această națională.
Caseta meciului
06.05.1992 București: ROMÂNIA – FEROE 7-0 (5-0) prel.CM
Stadion: Steaua. Spectatori: 10.000. Marcatori: Balint (4, 39, 78), Hagi (14), Lăcătuș (28p), I. Lupescu (44), C. Pană III (56). Arbitru: NikakĂ“s (Grecia).
ROMÂNIA: Stelea – D. Petrescu, Mihali, Gh. Popescu, D. Munteanu – C. Pană III, Lupescu (77 Cheregi), Rotariu, Hagi / cpt – Lăcătuș (63 Gane), Balint. Selecționer: Cornel Dinu.
FEROE: Knudsen – J. Jakobsen / cpt, T.E. Hansen, M. Danielsen, A. Justinussen – A. Mørkøre, M. Jarnskor (48 T. Nielsen), Løkin, Reynheim, Dam (63 T. Jónsson) – Müller. Selecționer: Páll Guðlaugsson.