Faptul că sârbii ne-au bătut cam tot timpul în istoria naționalei noastre sau că ambiția lor de popor trecut prin războaie este cunoscută oriunde în lume sunt lucruri ce nu mai trebuiesc amintite. Ne întrebăm de ce e așa. De ce noi nu am fost niciodată „sârbi”? Când jucăm cu naționale din vest obișnuim să ne ascundem în spatele lipsei infrastructurii, a investițiilor, a anilor în minus de capitalism și în orice altceva care nu are legătură cu fotbalul. Cu Serbia nu merg aceste scuze. Ei nu au stadioane moderne ca ale noastre, nici nivelul de trai nu e mai bun și, cu siguranță, nici investițiile în sport la mare distanță. Nu sunt nici mai buni, nici mai tehnici, nici mai deștepți, nici mai bogați. Au însă ceva ce nouă ne lipsește: o ambiție nebună și o putere de luptă specifică marilor campioni. Sunt valori rarisime în fotbalul românesc. Un fotbal unde mulți cad victime suficienței și unde beneficiile materiale primează și aduc mulțumirea, în fața obiectivelor sportive.
N-o să vezi niciodată un sârb împăcat cu gândul că „freacă” banca de rezerve de ani buni, dar e fericit că măcar își ia salariul, într-un campionat din vest. Din păcate la noi se întâmplă frecvent asta. Mândria este lăsată la o parte și o dată cu ea sunt uitate visele din copilărie, legate de trofee și jocuri, nu de citirea contului la final de lună. Aici se face diferența dintre fotbaliștii sârbi și cei români. Aici s-a făcut mereu. Ei când ies din campionatul intern nu concep să nu ajungă titulari, iar când nu reușesc schimbă echipă, pe când ai noștri… Îi știm prea bine. Când ai noștri au avut ambiția născută din frustrările adunate în comunism și foamea unor oameni „descătușați” în fața idealurilor ce păreau interzise, când suficiența n-a mai existat s-a născut cea mai bună națională și aproape o semifinală de mondial.
Ceva s-a întâmplat însă în repriza a doua de la Belgrad. Românii noștri au fost sârbi pentru o repriză. Au crezut, au luptat, au scăpat de frică și n-au mai vrut să fie prieteni cu mediocritatea și cu suficiența. Cu un Stanciu mai ambițios și mai rapid decât Milinkovic-Savic, un Chipciu cu disponibilitate la efort peste Tadic, un Marin mai tehnic ca toți de pe teren și un Țucudean ca un sârb în prima linie de război, ai noștri ne-au readus speranța. Speranța că în viitor putem mai mult, că ne vom dori mai mult și că nu mai acceptăm să fim dominați, învinși, umiliți. Păcat de una dintre cele mai nesigure apărări din istoria recentă a naționalei și de ratarea lui Mitriță din final. Poate învățăm însă ceva de la meciul acesta. Poate învățăm să fim și noi sârbi.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER