Fotbalul românesc, rezultate dezastruoase la JO: Siria, Iraq sau India au fost peste noi

În urma cu ceva vreme făceam observația că, dacă luăm în calcul
rezultatele naționalei la mondiale și europene, dar și
performanțele echipelor de club rezulta că sportul rege autohton a
avut cele mai slabe rezultate în comparație cu țările din jur.
Admiteam, din start, că nu avea rost comparația cu țările din Vest,
dar noi am fost mai mereu învățați să credem că „suntem cei mai
tari din parcare”. Ei bine, nu-i chiar așa. Cehii, polonezii,
ungurii, grecii sau iugoslavii au jucat semifinale sau finale
europene și mondiale, noi nu am fost în stare să trecem de sferturi
la niciun turneu final. Dacă e să vorbim de cupele europene, un
cititor făcea remarca, obiectivă, de altfel, că dacă nu ar fi fost
noaptea de la Sevilla, doar Albania ar fi în spatele nostru. Din
păcate, s-a înșelat puțin. Chiar luând în calcul noaptea magică a
Stelei, tot penultimii suntem. Atât ungurii, cât și cehii sau
sârbii au jucat finale de cupe europene, ca să nu mai vorbim de
trofeele câștigate de echipele din centrul continentului în
perioada interbelică. „Cumulat”, deci, Olimpiade, Mondiale, Cupe
Europene, Balon de Aur, suntem jos de tot. Ne-a depășit ca
performanțe până și Croația, care în 15 ani de existență a statului
au jucat sferturi europene și semifinale mondiale. Numai la ultimul
turneu final din Africa de Sud au fost prezente țări ca Slovenia
sau Slovacia, state care nici măcar nu existau pe hartă acum 20 de
ani. Și mai e un argument… Noi nu am avut niciodată un jucător
care să fie ales cel mai bun din Europa, așa cum a fost cazul lui
Stoicikov. Până și bulgarii au mai multe calificări decât noi la
mondiale, ba au mai jucat și o finală olimpică. Noi ne lăudam cu un
loc trei la mondialele de la juniori de la Antipozi, dar chiar și
acolo am fost depășiti în clasament de superputernica națională
a… Qatarului. Ca să nu mai vorbim de faptul că băieții noștri nu
prea aveau vârsta din pașapoarte, erau oleacă mai mărișori, nu-i
așa, Ando? Ca o concluzie a acestui intro un pic mai lung, vă
informăm că până și Luxemburgul a jucat un sfert de finală
european. Asta după ce eliminase echipa Olandei… Haideți acum să
vedem cum stau lucrurle la Jocurile Olimpice.

Fotbalul, ruda săracă a Olimpiadei

Trebuie spus din start că FIFA nu a dorit niciodată ca sportul
inventat de englezi să fie prea popular la JO de vară, și asta
dintr-un motiv foarte simplu: nu dorea ca acel turneu să concureze
Cupa Mondială. Din acest punct de vedere a reușit, la Beijing, de
exemplu, au participat doar fotbaliști profesioniști sub 23 de ani,
cu mențiunea că la turneul final delegațiile aveau dreptul să
introducă pe teren maximum trei fotbaliști care depășeau baremul de
vârstă. Luând-o invers cronologic, să mai precizăm că în perioada
comunistă nu aveau drept de joc decât amatorii, drept pentru care
competiția a fost monopolizată de țările socialiste, care
pretindeau că jucătorii lor au serviciu și, deci, trebuie tratați
ca non-profesioniști. Tot blocul comunist a înregistrat succese, cu
o excepție notabilă, și anume România. În perioada interbelică, de
exemplu, singurele competiții considerate adevărate turnee finale
mondiale și unde au fost trimiși cei mai buni fotbaliști, au fost
cele organizate la Olimpiadele de la Anvers,Paris și Amsterdam.
După debutul World Cup din Uruguay 1930, turneul olimpic își pierde
din importanță, iar motivele le-am explicat mai sus. În ceea ce
privește anii de copilărie ai fotbalului, să spunem, de ex, că în
1900 au participat doar trei națiuni, în 1904 tot trei, dar
americanii au avut înscrise două formații(!!!), abia din 1908, de
la Londra, putându-se vorbi despre competiții credibile.

Despre imagine si medalii

Deși a fost considerat un turneu de mâna a doua, să precizăm că
după anii 80, super forțe fotbalistice ca Argentina sau Brazilia au
început să facă adevărate obsesii pentru turneul olimpic, deoarece
era singurul titlu care le lipsea din palmares. „Pumele” au reușit
acest lucru, mai puțin magicienii brazilieni, deși au fost turnee
la care au apelat inclusiv la Ronaldo, Romario sau Ronaldinho. Să
vedem acum ce au făcut tricolorii la aceste olimpiade unde, în
general, am strălucit mai mult prin absență.

Parisul, visul nostru dintotdeauna

Am participat cu naționala de fotbal la Olimpiada de la Paris, din
1924, dar am fost eliminați de Olanda după un meci fără istoric,
care s-a încheiat cu victoria batavilor cu scorul de 6-0. Revenim
în 1952, de data asta cu o echipă puternică, construită pe
scheletul primei mari echipe a CCA, dar avem ghinionul teribil de a
da peste cea mai mare națională din istoria fotbalului maghiar, cea
cu Puskas, Czibor, Kocsis, Hidegkuti sau Boszik, pierdem cu 2-1 un
meci de referință pentru istoria fotbalului nostru. O nouă pauză
până la momentul Tokyo 1964, atunci când vom avea o prestație mai
mult decât onorabilă, un loc cinci care reprezintă, până azi, cea
mai bună clasare a tricolorilor la JO. Și aici se putea mai mult,
dar suntem din nou stopați în „sferturi” de complexul ungar, un 0-2
înșelător, fie și numai dacă ținem cont de penalty-ul ratat de
„Profesorul” Constantin (foto) la scorul de 0-1. De altfel, acea
ratare avea să-l bântuie toată viața pe acest minunat fotbalist,
orice interviu cu el începând mereu cu invariabila întrebare:
„Maestre, cum ai ratat la Yokohama? Tocmai într-un meci cu
ungurii?” Aceasta a fost și ultima noastră prezență la Jocurile
Olimpice. A mai fost vorba, în 1984, să deplasăm echipa de fotbal
care, atenție, ratase calificarea, dar având în vedere boicotul
țărilor comuniste (cu excepția României, Iugoslaviei și Chinei),
era nevoie să se umple tabloul. Nu, s-a considerat că fotbalul
n-are șanse la medalii, pe vremea aceea era mai important ca echipa
națională de handbal să câștige titlul olimpic, singurul care ne
lipsea din palmares (doar bronz pentru una dintre cele mai mari
generații de handbaliști pe care i-am avut vreodată) și titlul la
gimnastică pe echipe, în aceeași situație, singurul care ne
lipsea… Obiectiv atins, cu o Cati Szabo lider de echipă și o
Emilia Eberle cu al său minunat sol acompaniat de fondul muzical
din „Sania cu zurgălăi”. Din 1964, așteptăm…

Concluzii

Se spune că în fotbal, într-un sistem tip „Cupă”, poți avea noroc
de traseu și este perfect adevărat. După cum, la fel de bine, poți
avea ghinion să dai peste Ungaria în primul tur și să pleci acasă.
Și acest lucru este cel puțin la fel de adevărat. Dar, nu poți
ajunge până în semifinalele unei competiții fără să joci barem cu o
echipă bună. Iată, v-am afișat tabloul complet al careului de ași
de la începuturi până în prezent. Veți remarca nu atât absența
noastră dintre primele patru, lucru nu foarte surprinzător până la
urmă, ci prezența acolo a unor țări pe care noi le considerăm
„bananiere” dar care, iată, au obținut rezultate mai bune decât
noi. India, Iraq, Siria, Australia, SUA, Canada… Mai este ceva de
spus?

* S-au desfășurat doar meciuri demonstrative, nici măcar nu s-au
acordat medalii. Totuși, peste niște ani, din motive statistice, a
apărut și acest clasament final.

**Nu există scorurile finale, ci doar „învingător” și
„învins”

***Situație identică, doar că, la un moment dat, canadienii au
pretins că au primit și medaliile de aur olimpice. De fapt, și le
comandaseră singuri.

****Situație unică în istoria Olimpiadei, adevărata finalistă,
naționala Cehoslovaciei s-a retras de pe teren în min. 40,
reclamând prezența ostilă în tribune și pe pista de tartan a
soldaților din armata regală belgiană și presiunea inadmisibilă
făcută asupra jucătorilor. Probabil, cam ce se petrecea pe la noi,
pe anumite arene, în anii 80…

*****Tot la acea ediție s-a disputat, după descalificarea cehilor,
un meci pentru ocuparea locului doi, echipa Belgiei fiind declarată
câștigătoare după forfaitul cehoslovac.

******În 1972 s-au dat medalii de bronz atât sovieticilor, cât și
estgermanilor, deși meciul trebuia, în mod normal, decis de
loviturile de departajare.

articol de Octavian METONI