Italia – România 1-1, Mutu a ratat un penalti în minutul 80!

Deci, cum trebuie abordat acest meci ? Tactic, nu avem nicio idee. Va ataca Italia ? Trebuie să ne apărăm noi ? Mai tragem la poartă ? Astea sunt întrebări la care răspuns trebuie să găsească Pițurcă. De aceea e selceționer și până acum s-a descurcat bine.

Întrebarea este cum ne implicăm emoțional în acest meci ? Vrem revanșa, vrem să ne canalizăm frustrările în fotbal ? În fond Italia este pentru noi un frate mai mare, unul vitreg, care vine la noi să se laude cu realizările sale superioare în toate domeniile, ne ia femeia de la braț, iar pe noi ne lasă să îi curățăm hainele și, poate, ne aruncă niște firimituri. Ne uităm cu jind la orașele lor, la drumurile lor, la hainele lor. Dar este corect să implicăm fotbalul și socialul în aceeași oală ? Poate nu, deși toată lumea pare să o facă. Să mergem totuși spre gazon.

Parcă ar fi una. Una mică, dar cu atât mai prețioasă. Uitați-vă la ei. Le e frică, incredibil dar adevărat, campioana mondială se teme și se teme rău. Tocmai fiindcă fotbalul e mai mult de un sport, este emoție, este orgoliu, este, de ce nu, motiv de mândrie națională. Și este foame, de performanță, de afirmare. Iar o înfrângere în fața fratelui cel mic doare. Și doare rău. Să nu credem că o înfrângere în fața României nu îi afectează. Ba da, mai mult poate decât în fața oricărui adversar. Ei o știu, iar noi trebuie să o conștientizăm. A sosit momentul ca fratele cel mic să ia de mână pe ruda cea obraznică, să o poftească pe ușă afară și să se bucure de sentimentul de a fi fost, măcar odată, mai curajos.

Italia – România. Meciul în care putem trimite acasă o campioană mondială. Nu a mai rămas de făcut decât să îi "scoatem din ghete" și să îi trimitem înapoi în "cizmă"