Meciul văzut dintre suporteri!** Spectator în România! Cum a arătat din tribune meciul cu Franța pe un stadion occidental

Am tremurat la scandări, am avut emoții pentru premianții Hagi, Bölöni, Popescu și Munteanu, dar mai ales am cântat imnul cu 50.000 de români, ce n-aș fi crezut posibil prea curând: nici eu să cânt, nici ei să cânte.

În sfârșit, în România, ca spectator la un meci de fotbal, nu te simți umilit. Ok, sunt niște condiții: să-ți iei biletul din timp, să te duci din timp la meci și să lași mașina la cel puțin 2 km. Zis și făcut. Ca ziarist e o ocazie rară să trăiești un meci important ca un om obișnuit. De aceea, iertați-mi greșelile, am povestit ce-am trăit și simțit.

Am ajuns la stadion odată cu cele două naționale, cu două ore înainte de meci. Am lăsat mașina la jumătate de oră distanță și m-am plimbat liniștit – ce cuvânt mare la un meci de la noi! – până la noua minune a României. Am trecut în cel mult două minute și civilizat de cele două filtre de la sectorul meu. Îmi pare rău, nu știu cum ați parcat și intrat cei veniți mai târziu.

Preț de tribuna I,loc de peluză

Locul meu, desemnat, nu ales, așa cum mă așteptam: preț de tribuna I, loc de peluză. După linia de fund a porții din stânga, dar, ce-i drept, pe fotoliu. Cu fundul pe moale, am zis să pozez și să fac live pe Twitter. Prima greșeală: telefonia moartă, wireless-ul „furat” de la presă, ca și mort. Am rămas cu pozele în memorie și cu textul scris pe telefon cu gândul că va ajunge pe mail la dumneavoastră. Bag de seamă că a ajuns, deși nici acum nu sunt sigur.

Cu mai mult timp liber fără net, am plecat să trag cu ochiul. Pardon, să fac documentare. Imediat, șoc: locul lui Hagi e mai central ca al meu, dar între Ponta și Văcăroiu! Nu știu ce-aș fi ales, cred că pe al meu. Dintre mii de VIP-uri, sute de sportivi, Hagi a „nimerit” acolo. Tare!

Ce huiduieli și-auluat francezii!

Atmosfera e ca niciodată în România chiar și cu 5.000 de spectatori. Acustica e de senzație, sunetul e de top, poluare fonică e doar păcăneala unor dispozitive nefericite din punctul meu de vedere, împărțite de un sponsor. Dar atmosfera e deja superbă, chiar fără ultrași și galerii organizate. A intrat Tătărușanu cu sacul cu mingi? Zici că am câștigat Cupa Mondială ce aplaudă lumea! Ce dor de civilizație avem! Ok, când au intrat francezii, zici că ne-au atacat cu bomba nucleară, ce fluierături și-au luat!

Meniu ca la nuntă la VIP

La VIP, meniul e ca la nunta lui Borcea, dacă nu e chiar ce a rămas de acolo. Dacă ai ecusonul galben, mănânci și bei pe rupte, deși habar nu ai ce exact. Eu n-am ecusonul galben, costă 200 de ron în plus. Ecusonul se vede și când începe încălzirea fanilor cu Mihai Mitoșeru. La tribuna I, cu stomacul plin, încurajările sunt mai răzlețe, în rest românii, strigă de parcă în ultimii zece ani nu ei, de fapt nu noi părăsisem naționala. Uite cum un stadion a reușit să ne facă să uităm grijile și, mai mult, să îi aplaudăm pe zecile de foști mari sportivi, legende invitate și anunțate la stație! Felicitări pentru idee, emoția a fost maximă!

Am trăit ca niciodată!
Foarte important, nicio clipă nu mi-a fost frică să stau în tribună, nu mi-ar fi fost nici în peluză, ceea ce la alte meciuri am mai pățit. Așa că am putut liniștit să tremur la scandările tribunelor, să am emoții pentru premianții Hagi, Bölöni, Popescu și Munteanu, să mă destind ascultând-o pe Inna și să o aplaud pe soprana Alexandra Coman interpretând superb imnul Franței și oprind cu vocea-i probabilele huiduieli.
Și-am cântat imnul cu 50.000 de români, ce n-aș fi crezut posibil prea curând – nici eu să cânt, nici ei să cânte. Și să fluturăm steagul. O fi patetic, mai ales dacă n-ai fost acolo, dacă ai fost, știi despre ce vorbesc.

Respectat cu adevărat

De fapt, n-a fost nimic deosebit. Realizez acum, când termin textul, că am scris în mare lucruri… normale. A fost ce trebuia să fie de ani buni, ce-am văzut peste tot în lumea civilizată. Noi n-am încetat să iubim naționala, nu a încetat să ne placă fotbalul, am vrut permanent să facem valuri și să strigăm „România” și numele jucătorilor. Dar am avut tot mai puțin fotbal și am beneficiat de zero respect ca spectatori. Acum suntem măcar respectați. Să vedem cum va fi cu fotbalul, dar, în sfârșit, am fost spectator în România.

Primul fluier: „Haideți pe ei, pe mama lor!” n-o fi cea mai frumoasă scandare, dar suntem pe stadion, iar eu trebuie să trimit textul acum!