Mereu ne-au dat decisiva!

Sunt adversarul pe care l-am întâlnit cel mai des la nivel de echipă națională, iar momente importante ale istoriei noastre fotbalistice sunt legate de ei.

Din păcate, nu momentele reușite. Meciul de la Constanța va fi al 40-lea pe care îl disputăm cu vecinii de la sud-vest, iar bilanțul, până acum, e perfect egal: i-am bătut de 17 ori, am făcut cinci egaluri, iar de 17 ori au câștigat ei. Există însă o maximă celebră:  „Statisticile sunt ca fustele mini. Îți dau idei bune, dar ascund esențialul”. Și, dincolo de partea amuzantă a replicii, există în ea o doză imensă de adevăr în ceea ce ne privește. Pentru că istoria întâlnirilor noastre cu sârbii conține câteva momente cruciale, din care am ieșit prost. Practic, i-am bătut atunci când nu conta, iar când chiar era important și decisiv, ne-au făcut figura. Și nu numai sârbii ne-au făcut zile negre, ci și naționalele care au rezultat după destrămarea Iugoslaviei.

Istoria a început cu ei

Și n-a început deloc rău! Primul meci la nivel inter-țări jucat de naționala României a fost pe 8 iunie 1922, la Belgrad. Partida a contat pentru Cupa Prieteniei Româno-Iugoslave, iar scorul a fost 2-1 pentru tricolori. La meci a fost prezent și Regele Alexandru al Iugoslaviei, cel care fusese cu ideea înființării Cupei Prieteniei și, de altfel, omul care și donase trofeul cu ocazia căsătoriei sale cu Principesa Mărioara a României.  Ronnay și Guga au marcat golurile echipei conduse atunci de pe bancă de Teofil Morariu. Cupa Prieteniei s-a jucat între 1922 și 1930, iar statistica e favorabilă Serbiei: cinci meciuri câștigate de ei, trei de noi. Numai că, trofeul propriu-zis l-au câștigat ei, pentru că regulamentul prevedea ca echipa care învinge de cinci ori să intre definitiv în posesia Cupei. 

Singura mare victorie

În 1934, România se lupta în preliminariile Campionatului Mondial din Italia. Adversari, Elveția și Iugoslavia. Iar meciul decisiv s-a jucat la București, cu sârbii. Aveam nevoie de victorie, ei de egal. Și i-am bătut. Meci dramatic în toată regula. Scandal înainte din cauza datei de disputare și scandal din cauza lui Iuliu Baratky, căruia FIFA nu i-a dat dreptul să evolueze. 1-0 pentru noi la pauză, apoi o egalare a vecinilor în minutul 71, care ne lăsa să ascultăm la radio meciurile de la Coppa del Mondo 1934. Trei minute mai târziu, Ștefan Dobay a marcat golul izbăvirii și am mers la Mondial.  După meci, antrenorul iugoslavilor a acuzat norocul echipei noastre. A fost singura dată elementul respectiv a fost de partea noastră contra lor.

Din cauza lor n-am văzut Suedia

A doua oară când ne-am lovit de „plavi”, a fost în preliminariile pentru Mondialul din Suedia 1958. O grupă în trei, cu ei și cu Grecia. În aprilie 56, îi bătusem într-un amical chiar la Belgrad. În preliminarii, atunci când a contat, am făcut doar un egal. La București, când aveam nevoie de victorie să mergem în Scandinavia. Ne-au condus cu 1-0, i-am egalat prin golul lui Ene. La meciul retur, la Belgrad, două luni mai târziu, ne-au învins clar, cu 2-0, și s-au dus liniștiți în Suedia.

Cutremurul din ‘77

Fusesem în Mexic 70, ratasem Germania 74, iar Argentina 78 părea cam imposibil de atins acum. Mai ales că și grupa era grea: Spania și Iugoslavia. Și a ieșit cea mai halucinantă grupă din istoria noastră în preliminarii: un debut senzațional, 1-0 cu Spania la București și apoi 2-0 cu Iugoslavia la Zagreb, poate cea mai suprinzătoare și cea mai de răsunet victorie în fața lor. Am pierdut apoi la Madrid, logic, și venea meciul din Ghencea cu sârbii. Decisiv. Îi băteam și mergeam în Argentina.

Pe 15 noiembrie 1977 a ieșit un meci de pomină: 1-0 pentru noi, 1-1, 1-2, 2-2, 3-2 la pauză. 3-3, 3-4, 4-4, 4-5, 4-6! Poartă-n casă, ca la table. Iar apoi, scandalul: Liță Dumitru a fost anchetat de Securitate pentru că a fost văzut împreună cu Cornel Dinu la hotelul sârbilor înainte de meci, Florin Cheran voia să intre pe teren cu tricoul de antrenament pe el de amețit ce era, la pauză a povestit că avea spume la gură (așa s-a avansat scenariul că întreaga echipă a fost drogată!), antrenorul Ștefan Covaci a schimbat la pauză fundașii centrali care gafaseră inexplicabil, iar Sătmăreanu a fost acuzat că s-a dat accidentat deși nu avea nimic. Așa am rămas acasă, cu tot cu acuzațiile de blat.

Un Euro prea îndepărtat

Preliminariile pentru Campionatul European din Italia 1980. Din nou Iugoslavia și din nou altă piază rea a României, Spania. Numai că, de data asta, n-a mai fost pe muchie de cuțit. I-am bătut la București, o revanșă mult prea mică pentru înfrângerea de pomină din Ghencea (3-2), iar apoi ne-au bătut ei, la Kossovska Mitrovica (2-1). Oricum, s-au calificat spaniolii, fără niciun fel de problemă.

Amicalul-vedetă

Cu Iugoslavia am mai jucat un meci care a contat. E adevărat, nu la puncte, dar la impresia artistică. Era în 1996, imediat după ridicarea embargoului, iar noi eram prima națională care avea ocazia să dea piept cu ei. 50.000 de oameni pe Marakana la Belgrad, o Românie cu toate vedetele, minus Puiu Iordănescu, antrenorul care acuzase președinții din Divizia A de blaturi și care refuzase să facă deplasarea. O lovitură liberă a lui Dragan Stojkovic a fost destul pentru sârbi să câștige cu 1-0.
Croația și Slovenia ne-au „ars” și ele

Cu Bosnia și Macedonia n-am avut probleme când le-am întâlnit după destrămarea Iugoslaviei. În schimb, croații ne‑au bătut în optimile de la Coupe de Monde 1998, iar cu Slovenia am avut parte de două meciuri halucinante în barajul pentru Mondialul din Japonia și Coreea 2002. Mondial, pe care, evident, l-am privit la televizor.