Mingea ca o viză!** Când fotbalul te ajută să depășești granițele!** Reportaj cu naționala feminină a Coreei de Nord, care a jucat două amicale cu România

Naționala feminină de fotbal a României a disputat două meciuri amicale contra Coreei de Nord
Doar una dintre jucătoarele coreene a vorbit cu presa, fiind aspru certată de antrenor
Se evită orice tip de dialog, iar poliția coreeană este cu ochii în patru

Pentru un locuitor al unei țări democratice, secolul 21 este definit utilizând concepte precum „libertate”, „tehnologie” și „modernitate”. Se poate călători cu ușurință în aproape orice colț al lumii, dreptul la opinie a devenit printre acelea de netăgăduit, iar în fiecare an suntem asaltați de fel de fel de invenții, menite să ne ușureze stilul de viață și așa simplificat de precedentele descoperiri. Există, însă, excepții de la regulă. Ironic, în cazul de față, aceasta încorporează conceptul democrației în titulatură: Republica Populară Democrată Coreeană. Sau, mai pe scurt, Coreea de Nord.

La începutul săptămânii, FRF anunța disputarea a două meciuri amicale pentru reprezentativa feminină a țării noastre. O mică parte din populația uneia dintre cele mai controversate țări ale lumii urma să vină pe terenul din Mogoșoaia.

Având puține speranțe în ceea ce privește obținerea unor informații legate de traiul nord‑coreencelor, coborâm din mașină și îi observăm pe cei cinci polițiști îmbrăcați în civil. Mai degrabă, ne observă ei pe noi și au grijă să nu ne piardă din vedere pe parcursul meciului. „Sunt aici să se asigure că nu fuge niciuna”, explică unul dintre angajații de la stadion.

23, număr cu noroc
Chiar la intrarea în tribună, pe scări, una dintre jucătoarele Coreei de Nord privește absentă la antrenamentul colegelor ei de echipă. Trecem pe lângă ea și ne ocupăm locurile, întrebându-ne dacă am avea vreo șansă la un dialog. Vreme de câteva minute bune se pun în balanță probabilitățile ca aceasta să vorbească limba engleză, să fie deschisă dialogului cu presa și să ignore faptul că cei cinci polițiști urmăresc atent fiecare mișcare. Fie că era a noastră, fie că era a ei. Crezând cu tărie că ne vom întoarce repede în tribună, parcurgem câteva scări până la numărul 23 al echipei, o jucătoare micuță, pe care probabil nu am fi putut-o diferenția de restul echipei dacă nu ar fi avut inscripționat numărul pe șort. „Da, vorbesc limba engleză”, ne spune zâmbind. Contrastul dintre ea și restul coechipierelor este evident. În timp ce ele par în transă și ascultă atente fiecare indicație a antrenorului, aceasta ne invită la dialog.

10 minute de conversație
„E… drăguț. Nu vreau să intru în detalii. E bine”, răspunde jucătoarea într-o engleză aproximativă, atunci când este întrebată cum poate descrie viața în Coreea de Nord. Încearcă, pe cât posibil, să evite privirile polițiștilor. „Părinții m-au dat la fotbal în ideea de a putea călători, de a vedea lumea. Din același motiv s-au apucat și alte colege de sportul ăsta”, continuă, privind către jucătoarele care fac un antrenament riguros. „Știi, am fost în aproape toată lumea, ne impunem în diferite competiții, nu-i deloc rău”. Își găsește cu greu cuvintele, gesticulează mult și trebuie să repetăm, uneori chiar și de cinci-șase ori, o întrebare. Când reușim să o facem să o înțeleagă pe următoarea, suntem întrerupți subit de antrenorul înalt, cărunt și serios, Sin-Ui Gun. Nu trebuie să vorbești limba coreeană pentru a fi pe deplin convins de faptul că tocmai s-a pus punct conversației cu O-Hui Sum (foto medalion). Confirmarea vine câteva secunde mai târziu: „Îmi pare rău, nu mai pot. Îmi pare rău”. Duritatea antrenorului reiese și din crisparea cu care jucătoarele sale se bucură atunci când dau un gol. Un zâmbet scurt și felicitări discrete. Atât.

Tăcerea coreenilor
Impulsionați de succesul pe care l-am avut cu O-Hui Sum, decidem să-l abordăm înainte de fluierul de start al meciului pe jurnalistul echipei. „Da, sigur, vă voi răspunde la întrebări. Așteptați numai să iau o sticlă de apă de la banca de rezerve”, ne răspunde acesta și pleacă grăbit către locația cu pricina. Se întoarce după 45 de minute și evită contactul vizual, părând a nu ne cunoaște, ștergând orice urmă a dialogului anterior.

Nici cu suporterii coreeni nu am avut mai mult noroc. Voiau să vadă meciul, nu să vorbească despre Coreea de Nord. Le apreciem sinceritatea și ne îndreptăm către mașină. Arbitrul fluieră finalul de meci (România a pierdut cu 4-2), iar O-Hui Sum ne face discret cu mâna, la plecare. Pornim înapoi către redacție, urmăriți din nou de către polițiști și întrebându-ne dacă nu cumva ar trebui să schimbăm puțin definiția secolului 21, din moment ce ea nu este universal-valabilă.

Sperăm să câștigăm Olimpiada. Vrem să ne întoarcem învingătoare în Coreea de Nord
O-Hui Sum, jucătoare Coreea de Nord

4-0 era scorul la Portugalia – Coreea de Nord, meci de la Campionatul Mondial din 2010, când comentatorii asiatici au încetat să mai vorbească. Acesta a fost primul meci internațional transmis în direct în Coreea de Nord