De luna trecută, Mircea Lucescu a început să devină fără voie Chuck Norris. Iar cele două victorii, una categorică și entuziasmantă pe alocuri, 3-0 în Kosovo, cealaltă parțial îngrijorătoare și norocoasă, 3-1 cu Lituania la București, au fixat noul statut în tușe neverosimile: marea majoritate a suporterilor și majoritatea covârșitoare a presei îl consideră infailibil pe excepționalul tehnician.
Suporterii de peste 40 de ani sunt „apărați” de sentimente. Atât de mult l-au așteptat pe Lucescu, dospind frustrări în mitul „bunului național suprem care produce pentru străini” și pe care parcă l-am alungat cu lipsa noastră de recunoștință încât azi, când Lucescu s-a întors, euforia n-are nevoie de justificări. Dar tot ea transformă în lezmajestate orice urmă de întrebare sau analiză din exterior care e lipsită de adulație.
Jurnaliștilor? Aici e altă discuție, pentru altcândva. Pentru că ei nu doar îl consideră, ci se și manifestă în convingere. Augmentând uluitor statutul Chuck Norris pentru Mircea Lucescu.
Știu, se joacă Cipru – România. E zi de meci pentru tricolori și doar despre asta ar trebui să fie vorba. Dar tocmai pentru că cele de mai sus se întâmplă, nu vi se pare că tricolorii, merituoși peste expectanțe în ultimul an, fotbaliștii, au pierdut nedrept atenția și chiar laudele? Că au devenit din actori doar slujbași puși inexplicabil, în expunerea media și percepția publică, să se ocupe cu frânghiile unor cortine ce se deschid oricând și oricum pentru selecționer?
Mergem și în insula Afroditei, nu vă temeți. Dar știți cum am ajuns aici?
Sigur vă amintiți glumele virale cu actorul american Chuck Norris. Singurul care poate mânca supa cu furculița, aplaudă cu o singură mână, a făcut insolație noaptea iar soarele îi bate dimineața în geam ca să-i ceară voie să răsară. Nu e viață pe Marte pentru că Chuck Norris a fost deja acolo, după ce a numărat până la infinit (de două ori!). Iar dacă unii se deghizează în Superman, atunci Superman se deghizează în Chuck Norris.
Mircea Lucescu are „meritul lui”, involuntar, la toate acestea. Până să fie selecționer, a încercat să ne convingă de aportul său în orice a fost bun și contemporan lui în fotbalul românesc. Exagerând și noi: a descoperit aproape toți fotbaliștii români (și nu numai!) de valoare. A ridicat Generația de Aur, a avut impact major în câștigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua București. A fost mereu o victimă și nici măcar o secundă un beneficiar al sistemului comunist.
Din septembrie până acum, presa și poporul au preluat hățurile. Analize despre cum s-a transformat incredibil jocul naționalei într-unul magic, după doar trei antrenamente cu Il Luce! Românii parcă și-ar rezerva bilete la Mondial înainte de preliminarii. Ideile selecționerului sunt toate revoluționare și trec prin mediocritatea noastră luminând precum genialitatea întreținută a lui Ceaușescu. Convocările la națională, pivotând în jurul respectării principiului „pacea lumii fotbalului românesc”, au devenit subiect tabu.
Brusc, Mitriță e reinventat. Doar pentru că e convocat. Antrenamente deschise fanilor? Lucescu ne-a scos din bezna închistării! Raul Florucz? Normal că Lucescu îl știe. Îl monitorizează. Și asta încă de când Florucz nu știa de Mircea Lucescu!
Și ce mai contează că selecționerul României declară că FCSB e „o echipă mai mare” decât CFR Cluj? „E Lucescu! Stop. Gata! Gura!”.
Pe 1 octombrie 1960, când Cipru devenea stat independent, Mircea Lucescu avea deja 15 ani și juca fotbal la Școala Sportivă 2 București. Peste patru ani avea să debuteze în Divizia A. Ca să nu spuneți că exagerez cu Chuck Norris 🙂
Pe stadionul din Larnaca, tricolorii pregătiți de Mircea Lucescu au fost la start în aceeași formulă din victoriile cu Kosovo și Lituania.
Forma de excepție a lui Târnovanu și Moldovan nu l-au scos pe Niță dintre buturi, la 37 de ani. Rațiu – Drăgușin – Burcă – Bancu, tot ce-avem mai bun acum pe linia de fund. La fel și mijlocul, căpitanul Stanciu, M. Marin, R. Marin. Cu Parma pe flancuri, Man și Mihăilă. Iar Drăguș, încă în căutări la Trabzon, rămâne fixat la națională.
Cu vâna unui nou selecționer, cipriotul Avgousti la debut după gruzinul Ketsbaia, nepoții Afroditei, așa cum se revendică cel puțin, pornesc în atac. Loizou centrează, reluarea cu capul e stângace. Și faza se pierde repede în atmosfera românilor care au transformat arena din Larnaca într-un stadion Arcul de Triumf. Suntem mulți și vocali. Se va auzi mereu România, Lucescu, Drăgușin.
Portarul cipriot n-are brațe parcă la șutul lui Stanciu (11), pe model Venus din Milo, că până la urmă de Afrodita vorbim, făcută de greci din marmură de Paros. Scapă mingea naiv, dar are noroc. Ai noștri îi agasează în careul lui Mall, pe o axă exuberantă Rațiu – R. Marin – Mihăilă cu săritură inspirată peste – Stanciu. Șut în blocaj. Man e atent și împunge hoțește pentru 1-0!
Kastanos de la Verona trimite un șut doar de control pentru Niță, gazdele sunt slabe ca echipă și individual, în majoritate, doar se chinuie prin câțiva jucători mai cu ștaif. Dar dacă până și fundașul Laifis, om cu aproape un deceniu la Standard Liege, ajunge să-l agațe în careu pe Mihăilă ca la juniori… Răzvan Marin execută penalty de manual, tare și în vinclu. Avem 2-0 din minutul 25.
Iar ciprioții tot ar vrea să forțeze, săracii. Zeița din Milo n-are brațe, dar ei parcă nici picioare. E fix ca în versurile unui cântec vechi românesc: „Aoleu, ce-al naibii e când ai vrea și n-ai cu ce! Aoleu ce greu îți vine când ai vrea și n-ai cu cine!”.
Iar faza din minutul 32 e una simbol pentru asta și, cumva, pentru Divizia C de fotbal european unde suntem în Liga Națiunilor: băieții lui Avgousti se pripesc să bată șmecherește o lovitură liberă din preajma careului nostru, deși medicii lor erau pe teren, la câțiva metri distanță, îngrijindu-le un coechipier!
Destul despre ei, chiar avem cu ce să ne mândrim! Tricolorii sunt mai mereu agresivi foarte sus, în jurul careului advers. Avem, după EURO 2024, o încredere productivă nouă. Din ea apar circuite iuți, pasele din prima desenează conturul haosului pentru kosovari, lituanieni și ciprioți măcar. Fundașii laterali Bancu și Rațiu stau aproape tot timpul dincolo de linia de mijloc. A se citi curaj și eficiență, descătușare. Fotbal!
Man mai aplică o incursiune care bagă spaima în tot ce-i albastru, șutul lui Stanciu e blocat disperat. Din corner, Drăgușin se demarcă exemplar și înscrie primul lui gol pentru România! Și cât îl mai iubesc tribunele! Avem 3-0, intrăm la pauză cu scor de vacanță.
Dacă Marius Marin ajunge la linia de 16 metri relaxat, asta spune multe. Suntem stăpâni și ne asumăm inteligent acest rol tot mai bine. Pasa mijlocașului deschide un cub Rubik încântător: Man și Drăguș îi zăpăcesc pe fundași, pe bune, un-doi, călcâi, ne distrăm (56)!
Același Drăguș scapă apoi cu Mall, trage peste câteva minute fără suflu, deja se simte la el că are mare nevoie de gol într-un context personal de nesiguranță, dar nu-i pică nimic. Stanciu încearcă șutul de la distanță, peste bară. E o frenezie limpede chiar dacă nu mai înscriem.
Spectacolul degajat din teren și cel admirabil din tribunele galbene permit schimbările. Intră Alex Chipciu, revenire după 5 ani și o lună în tricoul României. Apare și Olaru, creierul-motor al campioanei FCSB. Dar și Pușcaș, în avanposturi, ca să se îngroape toate securile de război inventate. Virgil Ghiță în apărare. Plus Ianis Hagi, în strigătele românilor fericiți de pe AEK Arena.
La un minut după ce calcă pe gazon, Makris e scăpat puțin din grijă de Rațiu și, în același timp, e prins bine de centrare: reia cu capul parcă în ciuda golului de consolare. Reușita lui Ianis Hagi e anulată corect pentru ofsaid. Terminăm cu 3-0. După 3-0 la Priștina cu Kosovo și 3-1 acasă cu Lituania. Și mergem spre Vilnius, pentru marți.
Clar, Cipru e cel mai modest adversar din grupa de Liga Națiunilor. Paradoxal, faptul că suntem aici, acum, în Divizia C, ne convine de minune. După un EURO 2024 în care ne-am câștigat încrederea prin lupte tari, după 3-0 cu Ucraina și o grupă câștigată în fața Belgiei, gestionăm în creștere de formă și exprimare perioada de până la preliminariile de Mondial care încep în martie. Ranforsăm fără să simțim reculul după un turneu final.
Ce tot ne mai aburești cu Chuck Norris când România dansează și bate tot, mai ales după 3-0 în Cipru? Ce mai contează, când Mircea Lucescu e Mircea Lucescu? Nu vă mai săturați, cârcotașilor!
Contează. Pentru că nu e drept față de jucători. Apoi, pentru că, pe de-o parte, pierde Mircea Lucescu. Transformarea unui antrenor cu o asemenea anvergură, valoare și experiență în obiectul de cult pentru un tipar atotputernic și atotștiutor se duce precum o mașină, încărcată cu nuntași beți la țară, în șanțul ridicolului. Și-l trage și pe Lucescu, nemeritat, după ea.
Dar, și mai important, pierd cei tineri. De la românii a căror vârstă le-a permis doar să audă vag de performanțele lui Lucescu la Șahtior Donețk, spre cei care abia îl descoperă de-a dreptul azi, cu nume și prenume. Mulți dint aceste generații nu sunt construiți cu mecanismul instinctual al documentării profunde după contactul cu noul. Mai ales când ridicolul ambalează noul.
Astfel, descoperind superficialul din această vreme de Chuck Norris pe care o primesc pentru Mircea Lucescu, ei riscă să rateze tocmai esențialul Mircea Lucescu. Și cât de multe ar pierde astfel!
Sursa foto: Lucian Danciu, frf.ro
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER