“Notti magiche” Cum i-am bătut pe sovietici, la 9 iunie 1990, în primul meci de la Mondiale, după 20 de ani. Lăcătuș a ajuns coșmarul lui Dasaev, iar Gică Popescu a refuzat Real Madrid | SPECIAL

Echipa naţională a României a revenit ȋn elita fotbalului, la turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal din Italia, ȋn 1990. Trecuseră 20 de ani de la ultima reprezentație, când generaţia lui Lucescu, Dinu, Dumitrache sau Dembrovschi jucase a jucat la Mexico 1970, contra Braziliei, Angliei și Cehoslovaciei.

Sorții nu au fost deloc blânzi pentru naționala noastră, aruncată în Grupa B, contra Argentinei (campioana mondială), URSS (vice-campioana europeană) și Camerun (campioana Africii cu doi ani înainte).

Italia 1990 a fost însă primul examen major al Generației de Aur, cu o echipă formată din jucători de la Steaua și Dinamo, plus Gică Popescu, de la Universitatea Craiova.

Hagi suspendat, Dan Petrescu și Iovan accidentați

Contextul nu fusese tocmai fericit înaintea Mondialului, deoarece Emeric Ienei îi pierduse succesiv pe Dan Petrescu și Ștefan Iovan, rămânând descoperit pe flancul drept al apărării, unde a fost titularizat Mircea Rednic, care nu mai jucase pe acea poziție de ani buni. Ca dublură pentru acesta, nea Imi l-a adus de la Craiova pe Adrian Popescu, un fotbalist experimentat, dar care până la 30 de ani jucase un singur meci la națională.

În plus, la debutul de pe 9 iunie 1990, de la care astăzi se împlinesc 33 de ani, tricolorii erau nevoiți să se descurce fără Gică Hagi, suspendat după ce primise cartonaș roșu, în ultimul meci din preliminarii, acel 3-1 de poveste contra Danemarcei, de la București.

Răducioiu era ca și transferat la Bari

Pe stadionul San Nicola din Bari, în fața a 42.000 de spectatori, România a jucat în roșu, un lucru mai puțin obișnuit, însă sovieticii evoluau în alb, iar cum în 1990, majoritatea televizoarelor încă erau alb-negru, tricolorii nu au putut juca în galbenul tradional. Ai noștriii au fost primiți cu simpatie la Bari, deoarece transferul lui Răducioiu de la Dinamo la echipa italiană era ca și perfectat, iar Italia ne privea cu ochi dulci și pentru că eram proaspăt scăpați de sub jugul comunist chiar al adversarei.

Ienei a început cu trei cvasi-debutanți de la Dinamo

Ienei l-a preferat printre titulari pe Daniel Timofte, deși se mulți se așteptau ca Dănuț Lupu să îi ia locul lui Hagi. Apoi, în față, Răducioiu i-a luat fața lui Balint, omul care calificase echipa cu două goluri împotriva Danemarcei. Și Lupescu a intrat din primul 11, astfel că naționala noastră a avut printre titulari trei cvasi-debutanți: Răducioiu (20 de ani – 3 selecții), Lupescu (21 ani – 4 selecții) și Timofte (22 ani – 4 selecții)

S-a spus atunci, că în cantonamentul naționalei era ca la un târg de jucători și că cei tineri trebuiau să fie vânduți în Occident, acesta fiind motivul pentru care unii dintre ei au cam fost forțați la vremea respectivă. Spre exemplu, Rodion Cămătaru, golgheterul echipei și singurul component al lotului nostru care juca afară, la Charleroi, și avea 32 de ani n-a primit niciun minut la acel CM, în ceea ce se poate numi cataloga chiar și acum ca una dintre cele mai mari nedreptăți din istoria naționalei.

Sovieticii aveau jucători în Occident

Contra sovieticilor, România l-a avut la pupitru pe Marius Lăcătuş, care a continuat duelul său cu portarul Rinat Dasaev, pe care ȋl mai ȋnvinsese şi ȋn dubla confruntare Steaua Bucureşti – Spartak Moscova, din Cupa Campionilor Europeni. Dasaev plecase între timp în Spania, la Sevilla, pentru că, paradoxal, deși URSS era centrul de comandă al comunismului, mai mulți jucători primiseră acceptul de a pleca în Occident.

În afara lui Dasaev, Aleinikov și Zavarov jucau la Juventus, Hidiatulin la Toulose, Gorlucovich la Dortmund, Boroduik la Schalke 04. Pe banca sovieticilor se afla Valeri Lobanovski, cel mai titrat antrenor din istoria URSS, iar în atac Oleg Protasov, cel care peste ani avea să antreneze la Steaua și la Astra.

Meciul vieții pentru Marius Lăcătuș

Istoria meciului a fost scurtă și simplă. Adversarii ne-au dominat, pe alocuri chiar copios, însă Lăcătuș i-a trosnit de două ori în cel mai bun meci al Fiarei la echipa națională. La prima reușită, l-a evitat scurt pe Hidiatulin, după o minge lansată de Sabău şi l-a executat sec, la colţul scurt, pe Dasaev.

În repriza a doua, tot a marcat dintr-un penalty, făcut cadou de arbitrul uruguayan Cardellino, pentru un henț în afara careului comis de același Hidiatulin.

Silviu Lung, Gică Popescu și Sabău au făcut un meci excelent atunci, însă partida i-a aparținut lui Lăcătuș, care ulterior avea să semneze pentru Fiorentina, cu siguranță, convinsă și de prestația lui în acel meci.

Gică Popescu a refuzat Real Madrid

După acel meci, Gică Popescu a avut o ofertă fabuloasă de la Real Madrid. „A doua zi, am primit prin intermediul lui Mircea Petescu, agentul meu de atunci, oferta de la Real Madrid. Mi-am pus contractul pe noptieră. Emil Săndoi, colegul meu de cameră, mi-a zis: «Dacă nu semnezi, lasă-mă că-ți iau mâna și semnez în locul tău!».

Peste două zile am refuzat. Un ziar din acei ani a scris după meciul cu URSS, o mare victorie cu golurile lui Marius Lăcătuș, «Gică Popescu deasupra tuturor». N-am semnat cu Real Madrid. M-am dus la PSV Eindhoven, marea campioană a Olandei și câștigătoare a Cupei Campionilor în 1988″, a povestit Gică Popescu, unul dintre momentele cruciale ale carierei sale.

Prima noapte magică pentru fotbalul românesc

Seara de 9 iunie a fost prima din seria “Notti magiche”, care au urmat pentru fotbalul românesc, numele sub care a devenit popular imnul “Un’estate italiana”, cântat de Gianna Nannini şi Edoardo Bennato, probabil cel mai frumos imn din istoria Mondialelor de fotbal.
Nu trebuie omis nici faptul că fotbalul mare revenea la Televiziunea Română după 12 ani. Oamenii nu mai erau nevoiți să se uite cu purici la bulgari sau sârbi, cum o făcuseră în 1982 și 1986, după ce Mondialul din 1978 fusese ultimul care ajunsese, parțial, în casele lor prin intermediul TVR.

Pentru România a urmat o înfrângere surprinzătoare contra Camerunului (1-2) și apoi un egal superb cu Argentina (1-1). În optimi însă, am fost eliminați la penaltyuri, de la Irlanda. URSS a pierdut și cu Argentina (0-2) și a surclasat Camerun (4-0), dar a terminat pe ultimul loc în grupă, plecând acasă.

ROMÂNIA – URSS 2-0 (1-0)
9 iunie 1990, stadion San Nicola (Bari)
A marcat: Lăcătuș (41, 56 – penalty)

URSS: Dasaev (c) – Kuznetsov, Hidiatulin, Gorlucovich – Aleinikov, Litovchenko, Zavarov, Besonov, Rats – Protasov (87 Iaremciuk), Dobrovolski (79 Borodiuk).
Antrenor: Valeri Lobanovski

ROMÂNIA: Silviu Lung (c) – Rednic, Andone, Gică Popescu, Klein – Sabău, Rotariu, Lupescu, Timofte – Lăcătuş (87 Dumitrescu), Răducioiu (79 Balint).
Antrenor: Emeric Ienei.

Arbitru: Juan Daniel Cardellino (Uruguay)