…Nu mai are niciun rost acum. Deși n-ar fi avut niciun motiv „rațional” să facă asta, România a remizat cu Danemarca duminică, un 1-1 cu care oblojește, abia la final, rana vie a ceea ce va rămâne, în istoria tricolorilor, drept umilitoarea campanie pentru Mondialul din 2018. Am terminat preliminariile pe 4 în grupă. Le-am terminat deznădăjduiți și acriți, cu 13 puncte, eliminați sufletește încă de la jumătatea lor, dezbinați și dezorientați, certându-ne între noi ca chiorii. 13 puncte, din care 4 în ultimele două partide, când nu mai aveam nicio șansă de calificare.
Dar ultimele 180 de minute ale tricolorilor ne împing de la spate. Ne împing la comparații inutile, dar la care e imposibil să nu ne gândim. Hai să facem acest exercițiu al minimei decențe fotbalistice, în concordanță cu ce e rezonabil să presupunem că ar fi trebuit să se întâmple în orice circumstanță normală.
Ce am văzut la Ploiești, cu Kazahstan, și la Copenhaga, cu Danemarca? Am câștigat 4 puncte, am dat 4 goluri și am primit 2, am remizat la danezi în 10 oameni, după ce ni s-a refuzat un penalty clar la Deac în minutul 29 și am fost pedepsiți cu altul foarte ușor acordat în minutul 58. La Copenhaga ne-au lipsit șapte titulari, dar nu s-a văzut asta pe teren. Am terminat cu 8 jucători din Liga 1 pe teren. Naționala hulită și batjocorită, umilită chiar de șefii FRF direct și indirect, prin expresia pervers repetată „ăștia sunt, alții n-avem”, a dispărut. Au intrat, în loc, băieții pe care-i știm și pe care-i recunoaștem. Mai puțin talentați și mai puțin valoroși decât altădată, dar inimoși și dăruiți cu o inteligență nativă. Ușor vicleni, unii dintre ei cu burtică și floricele la ei, alții cărători de pian, dar toți înclinați spre un joc de pase și spre soluții-surpriză. Ei sunt: fotbaliștii români pe care-i crezusem dispăruți de pe hartă sub bagheta lui Herr Daum.
Așadar, revenind la calculele noastre contrafactuale: minimum trei puncte în plus cu Muntenegru (două acasă, unul în deplasare), două puncte cu Kazahstan (în deplasare), două cu Danemarca (la Cluj). Se strâng 7. Puneți-le lângă cele 12 de dinaintea partidei de la Copenhaga. Ies la socoteală 19 și, ținând cont că, în acest fir narativ alternativ al ultimului an, Danemarca ar fi pierdut la Cluj, la ora partidei de duminică seară nordicii fi avut doar 18 puncte. Se conturează deja tabloul familiar al României bătându-se la calificare, ca de fiecare dată, până în ultima secundă. Și, iată, dacă băgăm în „calculator” rezultatul de duminică, ierarhia finală a grupei ar fi fost 1. Polonia – 25 de puncte, 2. România – 20 de puncte, 3. Danemarca – 19 puncte…
Dar, cum am mai spus, acum nu mai contează. Poate că, așa cum ni s-a mai întâmplat, am fi pierdut și de data asta. Deloc exclus. Dar am fi făcut-o cu fruntea sus, demn, într-un meci de care pe care. Existam. Contează, cred. În ciuda întrebării candide a președintelui FRF, în fața lui Radu Naum: „Ce importanță are cum pierzi?”.
De ce n-a fost așa? De ce, în loc să intrăm pe gazonul ultimului meci cu 19 puncte, ne-am prezentat cu 12? Înaintea lui Christoph Daum, germanul plătit cu 675.000 de euro net (cu tot cu taxe, FRF a achitat 1,1 milioane de euro) ca să ne repete, ca un toboșar mecanic, că suntem prea proști ca să sperăm la o soartă mai bună, ar trebui să cerem explicații la Casa Fotbalului. Să-i întrebăm de sănătate pe cei care l-au adus.
Se putea, totuși, să avem o soartă mai bună? Să contăm? Răspunsul, de fapt, e tot „NU”. Să explic.
Așa cum, într-un război, nu contează doar forța de șoc a armatei sau numărul soldaților, ci multe alte lucruri (organizare, dezvoltare industrială, aliați, resurse umane și materiale, tehnologie, chiar grad de educație al soldaților), tot așa o calificare nu se obține doar de către cei 11 din teren. Deși nu pare, o calificare e rodul unui foarte complex ansamblu de împrejurări și factori. Valoarea jucătorilor, priceperea antrenorului, chimia dintre cele două entități se sprijină pe influența în lumea arbitrajului, pe puterea campionatului intern, pe organizarea și priceperea conducătorilor federației. În cazul de față, România a fost trădată de lipsa de experiență și de fler a șefilor FRF. Burleanu nu a simțit (și nu simte) absolut deloc acest sport, nu are nici backgroundul necesar, nici pasiunea obligatorie pentru a-l înțelege.
Un conducător bun știe când să intervină, în momentele grele, pentru a încerca o redresare de ultim moment. Mircea Sandu, în trecut, a folosit acest „electroșoc” de mai multe ori – și, uneori, i-a ieșit. Dar, cu toate păcatele lui mari cât sediul FRF pe care l-a construit, Mircea Sandu jucase fotbal. Fusese la națională. Știa ce se întâmplă într-un vestiar. Știa fotbal. În locul paraliziei de iepure pironit în mijlocul șoselei, cu ochii în farurile mașinii care se apropie în viteză, în momentele critice e de preferat o ultimă și disperată schimbare de direcție. Nopțile Mondialului american n-ar fi existat dacă în 1993, după dezastrul de la Kosice, Cehia/Slovacia – România 5-2, conducătorii FRF nu l-ar fi schimbat de urgență pe Cornel Dinu cu Anghel Iordănescu. Tricolorii s-au trezit din pumni, când nimeni nu mai credea, și au terminat campania în forță, cu victorii pe linie, inclusiv magistralul meci de la Cardiff, 2-1 cu Țara Galilor lui Ian Rush și Ryan Giggs. Cu încă doi ani înainte, o manevră similară era să ne califice la Euro 1992 (pe vremea când la turneul final se calificau doar 7 echipe plus țara gazdă!). Startul dezastruos de campanie, cu Gheorghe Constantin selecționer (1-2 cu Scoția la Glasgow și 0-3 cu Bulgaria la București), ne resemnase. În locul lui Constantin a fost adus atunci Mircea Rădulescu, iar naționala a revenit spectaculos, ratând neverosimil locul 1 și calificare în ultima partidă, la Sofia (1-1), din cauza unui penalty ratat de Gică Hagi.
Ceea ce am scris nu este o apologie a fostei conduceri, așa cum slujbașii actualilor șefi ai FRF se reped să categorisească orice comparație cu trecutul. Mircea Sandu e istorie, iar starea grea în care e fotbalul românesc îi va fi povară pe conștiință până la capăt, fără să-l poată salva cineva de la acest destin. Dar am făcut comparația de mai sus pentru a explica diferența dintre cineva care știe despre ce e vorba și un altcineva numit pe criterii extraprofesionale, „parașutat” într-o instituție și într-un domeniu cu care nu are nimic în comun. Acest „meșteșug” nu poate fi învățat, din (ne?)fericire nici la Colegiul Național de Apărare, nici la „Ștefan Gheorghiu” și cu atât mai puțin la vulcanizare.
Prea multe n-ar mai fi de adăugat. Poate doar palma răsunătoare pe obrazul celor care, încercând cu orice preț să spele prostiile conducătorilor FRF, s-au apucat să arunce cu rahat în fotbaliștii români. S-a repetat obsesiv, în ultimul an, că actuala generație este mizerabilă, că sunt niște jucători sub orice critică, proști, nepăsători, lipsiți de pasiune și de patriotism, ce să mai lungim vorba, niște „trompete” – în jargonul fotbalistic atât de străin de locatarii de la Casa Fotbalului.
Ei bine, iată, brusc, după schimbarea de pe bancă, după venirea lui Contra (dar, fiți siguri, alți 10 antrenori români în locul lui ar fi obținut aceeași metamorfoză), apărută într-un moment când ar fi avut absolut toate motivele din lume să alerge pe călcâie, „trompetele” și „râșii” au redevenit fotbaliști.
Și mai rămânem cu ceva după acest final frumos și trist al unei campanii de coșmar. Am regăsit jocul nostru atât de familiar, care de-a lungul timpului ne-a entuziasmat și ne-a enervat la culme, datorită căruia am țipat de bucurie prin piețe și din cauza căruia am spart televizoare de nervi. Ne-am reîntors la driblinguri, la pase, la organizarea defensivă, la viclenia noastră înnăscută. Ne-am regăsit naționala, ne-am regăsit identitatea.
Ne-am regăsit pe noi înșine.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER