Împins de schimbările survenite la nivel mondial, dar și de reconfigurarea specificului autohton, fotbalul românesc a ajuns la răscruce de drumuri. Tricoul cu numărul 10, deopotrivă râvnit și încărcat de responsabilități uriașe, nu mai desemnează liderul echipei, omul providențial chemat să facă diferența pe teren printr‑o pasă genială, un dribling incredibil sau un gol fabulos. Dispare un mit, un mod de a gândi fotbalul. Această schimbare apărută deja de ani buni la nivel mondial se suprapune, la naționala noastră, cu problemele pe care le are Adi Mutu, ultimul jucător capabil să facă diferența pe care l-a dat fotbalul nostru.
„Numărul 10 nu mai are nicio semnificație” Conștient de necesitatea alinierii tactice la trendul general și constrâns de perspectiva unei echipe repezentative fără Mutu (cu care a intrat în conflict), selecționerul Răzvan Lucescu a gândit deja un format în care naționala are, pentru prima oară în istoria sa de aproape nouă decenii, un stil în care „decarul” nu mai e omul-cheie. Aparent, e vorba de un pariu îndrăzneț. În realitate, e începutul schimbării la națională. „În fotbalul actual, decarul nu mai are rolul coordonatorului. Lumea, nu numai în România, ci și în străinătate, trebuie să se obișnuiască, de-acum, cu acest gând. Numărul 10 nu mai are nicio semnificație. Decât, poate, din punct de vedere istoric”, spune Mircea Lucescu. Analiza făcută de englezii de la revista „Four Four Two” în decembrie concluziona că „Hagi a fost ultimul număr 10 clasic” din Europa.
Forțați să renunțăm la coordonatorul de joc Măcar mental, dacă nu și tactic, fotbalul românesc este încă prizonierul unei ere despre care revista britanică spune că a apus acum aproape un deceniu (în 2001, odată cu retragerea „ultimului rege al Europei”, Hagi). Nu numai suporterii, ci și antrenorii și jucătorii acordă o importanță deosebită fotbalistului cu numărul 10.
Conform acestei optici (revolute, spun specialiștii), „decarul” trebuie să fie liderul de pe teren, cel care trebuie să tragă după el echipa în momentele-cheie. Asta au fost, zeci de ani, marii fotbaliști ai lumii. Așa au fost Dobrin și Hagi pentru România, asta s-a așteptat și de la Mutu, chiar dacă „playmakerul tradițional a murit în Europa”, ucis de jocul în viteză al englezilor și de cel de posesie și de pase al Barcelonei. În plus, remarcă amar Mircea Lucescu, nivelul tehnic al fotbaliștilor români a scăzut până într-acolo încât nu mai avem posibilitatea să propunem jucători decisivi.
Mutu, victima nostalgiei după Hagi În privința naționalei noastre, stilul bazat pe „numărul 10 clasic” s-a prelungit mult după 2000, când Hagi s-a retras dintre tricolori. Mutu a fost învestit cu atribuțiile pe care le avea înainte „Regele”, iar echipa a fost construită în jurul său, chiar dacă „Briliantul”, în ciuda talentului său, era evident depășit de misiune. Mutu a dat goluri decisive, a dus echipa în cârcă în multe meciuri, dar nu a reușit nici pe departe să se apropie de Hagi. I-au lipsit pasa decisivă, ambiția, altruismul, puterea exemplului personal. În cele din urmă, caracterul și mentalitatea de învingător.
Acum, silit și de împrejurările războiului cu sclipitoarea, dar capricioasa vedetă, Răzvan Lucescu face, după toate aparențele, pasul spre reformarea naționalei. Antrenorul a inițiat deja această reformă profundă, propunând în meciurile disputate până acum (exponent este cel de la Paris, cu Franța) o echipă compactă, în care rolul decisiv îl are grupul, și nu liderul.
„Numărul 10 era, înainte, creierul echipei. Am considerat eronată această optică. Steaua a jucat cu Barcelona, în 1986, cum se joacă acum în fotbal”, Emeric Ienei, câștigător al Cupei Campionilor în 1986
Nr. 10 În trecut
Franța: Zinedine Zidane
Germania: Lothar Matthaus
Italia: Francesco Totti
Spania: Raul
Portugalia: Paulo Futre
La Euro 2008
Franța: Sidney Govou
Germania: Oliver Neuville
Italia: Daniele De Rossi
Spania: Cesc Fabregas
Portugalia: Moutinho
Numărul 10, ce-a fost și ce-a ajuns
La nivel mondial, timp de decenii, fotbalul a făcut un cult pentru purtătorul tricoului cu numărul 10. Pele, Zico, Rai, Rivaldo și Ronaldinho în Brazilia, Michel Platini și Zinedine Zidane în Franța, Diego Maradona și Mario Kempes în Argentina, Carlos Valderrama în Columbia, Lothar Matthaus în Germania, Dragan Stojkovic în Iugoslavia, Elkjaer Larsen în Danemarca, Enzo Francescoli în Uruguay, Paulo Futre și Rui Costa în Portugalia, Francesco Totti și Alessandro Del Piero în Italia au fost idolii unor generații.
La Euro 2008, liderii marilor echipe n-au mai purtat numărul 10. Michael Ballack (Germania) a avut 13, Andrea Pirlo (Italia) – 21, Cristiano Ronaldo (Portugalia) – 7. Nici francezii n-au făcut excepție, Franck Ribery având numărul 22. Spania i-a dat numărul 8 coordonatorului Xavi.
Ienei: „Dinamica jocului s-a schimbat” Emeric Ienei spune că fotbaliștii excepționali n-au dispărut, dar acum se joacă altceva. „Dinamica jocului s-a schimbat. Antrenorii români încearcă să țină pasul cu noutățile, dar tactica e strâns legată de tehnică. Iar jucătorii români suferă la acest ultim capitol. Ca să ne putem dezvolta jocul, ne trebuie material uman, de care acum ducem lipsă. Acest lucru e valabil și la națională. Răzvan a greșit că a întârziat o jumătate de an întinerirea naționalei. Ce să faci cu Mara? Pe de altă parte, face bine că a reorientat jocul echipei către unul colectiv”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER