România** fără numărul 10

Împins de schimbările survenite la nivel mondial, dar și de
reconfigurarea specificului autohton, fotbalul românesc a ajuns la
răscruce de drumuri. Tricoul cu numărul 10, deopotrivă râvnit și
încărcat de responsabilități uriașe, nu mai desemnează liderul
echipei, omul providențial chemat să facă diferența pe teren
printr‑o pasă genială, un dribling incredibil sau un gol fabulos.
Dispare un mit, un mod de a gândi fotbalul.
Această schimbare apărută deja de ani buni la nivel mondial se
suprapune, la naționala noastră, cu problemele pe care le are Adi
Mutu, ultimul jucător capabil să facă diferența pe care l-a dat
fotbalul nostru.

„Numărul
10 nu mai are nicio semnificație”
Conștient de necesitatea alinierii tactice la trendul general și
constrâns de perspectiva unei echipe repezentative fără Mutu (cu
care a intrat în conflict), selecționerul Răzvan Lucescu a gândit
deja un format în care naționala are, pentru prima oară în istoria
sa de aproape nouă decenii, un stil în care „decarul” nu mai e
omul-cheie.
Aparent, e vorba de un pariu îndrăzneț. În realitate, e începutul
schimbării la națională. „În fotbalul actual, decarul nu mai are
rolul coordonatorului. Lumea, nu numai în România, ci și în
străinătate, trebuie să se obișnuiască, de-acum, cu acest gând.
Numărul 10 nu mai are nicio semnificație. Decât, poate, din punct
de vedere istoric”, spune Mircea Lucescu.
Analiza făcută de englezii de la revista „Four Four Two” în
decembrie concluziona că „Hagi a fost ultimul număr 10 clasic” din
Europa.

Forțați
să renunțăm la coordonatorul de joc
Măcar mental, dacă nu și tactic, fotbalul românesc este încă
prizonierul unei ere despre care revista britanică spune că a apus
acum aproape un deceniu (în 2001, odată cu retragerea „ultimului
rege al Europei”, Hagi). Nu numai suporterii, ci și antrenorii și
jucătorii acordă o importanță deosebită fotbalistului cu numărul
10.

Conform acestei optici (revolute, spun specialiștii), „decarul”
trebuie să fie liderul de pe teren, cel care trebuie să tragă după
el echipa în momentele-cheie. Asta au fost, zeci de ani, marii
fotbaliști ai lumii. Așa au fost Dobrin și Hagi pentru România,
asta s-a așteptat și de la Mutu, chiar dacă „playmakerul
tradițional a murit în Europa”, ucis de jocul în viteză al
englezilor și de cel de posesie și de pase al Barcelonei. În plus,
remarcă amar Mircea Lucescu, nivelul tehnic al fotbaliștilor români
a scăzut până într-acolo încât nu mai avem posibilitatea să
propunem jucători decisivi.

Mutu,
victima nostalgiei după Hagi
În privința naționalei noastre, stilul bazat pe „numărul 10 clasic”
s-a prelungit mult după 2000, când Hagi s-a retras dintre
tricolori.
Mutu a fost învestit cu atribuțiile pe care le avea înainte
„Regele”, iar echipa a fost construită în jurul său, chiar dacă
„Briliantul”, în ciuda talentului său, era evident depășit de
misiune. Mutu a dat goluri decisive, a dus echipa în cârcă în multe
meciuri, dar nu a reușit nici pe departe să se apropie de Hagi.
I-au lipsit pasa decisivă, ambiția, altruismul, puterea exemplului
personal. În cele din urmă, caracterul și mentalitatea de
învingător.

Acum, silit și de împrejurările războiului cu sclipitoarea, dar
capricioasa vedetă, Răzvan Lucescu face, după toate aparențele,
pasul spre reformarea naționalei. Antrenorul a inițiat deja această
reformă profundă, propunând în meciurile disputate până acum
(exponent este cel de la Paris, cu Franța) o echipă compactă, în
care rolul decisiv îl are grupul, și nu liderul.

„Numărul 10 era, înainte, creierul echipei. Am
considerat eronată această optică. Steaua a jucat cu Barcelona, în
1986, cum se joacă acum în fotbal”, Emeric Ienei,
câștigător al Cupei Campionilor în 1986

Nr. 10
În trecut

Franța: Zinedine Zidane

Germania: Lothar Matthaus

Italia: Francesco Totti

Spania: Raul

Portugalia: Paulo Futre

La Euro 2008

Franța: Sidney Govou

Germania: Oliver Neuville

Italia: Daniele De Rossi

Spania: Cesc Fabregas

Portugalia: Moutinho

Numărul 10, ce-a fost
și ce-a ajuns

La nivel mondial, timp de decenii, fotbalul a făcut un cult
pentru purtătorul tricoului cu numărul 10. Pele, Zico, Rai, Rivaldo
și Ronaldinho în Brazilia, Michel Platini și Zinedine Zidane în
Franța, Diego Maradona și Mario Kempes în Argentina, Carlos
Valderrama în Columbia, Lothar Matthaus în Germania, Dragan
Stojkovic în Iugoslavia, Elkjaer Larsen în Danemarca, Enzo
Francescoli în Uruguay, Paulo Futre și Rui Costa în Portugalia,
Francesco Totti și Alessandro Del Piero în Italia au fost idolii
unor generații.

La Euro 2008, liderii marilor echipe n-au mai purtat numărul 10.
Michael Ballack (Germania) a avut 13, Andrea Pirlo (Italia) – 21,
Cristiano Ronaldo (Portugalia) – 7. Nici francezii n-au făcut
excepție, Franck Ribery având numărul 22. Spania i-a dat numărul 8
coordonatorului Xavi.

Ienei:
„Dinamica jocului s-a schimbat”
Emeric Ienei spune că fotbaliștii excepționali n-au dispărut, dar
acum se joacă altceva. „Dinamica jocului s-a schimbat. Antrenorii
români încearcă să țină pasul cu noutățile, dar tactica e strâns
legată de tehnică. Iar jucătorii români suferă la acest ultim
capitol. Ca să ne putem dezvolta jocul, ne trebuie material uman,
de care acum ducem lipsă. Acest lucru e valabil și la națională.
Răzvan a greșit că a întârziat o jumătate de an întinerirea
naționalei. Ce să faci cu Mara? Pe de altă parte, face bine că a
reorientat jocul echipei către unul colectiv”.