Să credem în copiii României, e singura noastră șansă, în copiii din tribune și în cei de pe teren.
Cei din tribune ne-au transmis emoția și puritatea. Am uitat de răutăți, de frustrări, de încrâncenări. Pentru ei, fotbalul mai înseamnă o joacă de care te poți bucura cu sinceritate.
Să credem în Nedelcearu și în Rus, fundașii noștri centrali care au făcut un meci mare, în fapt doi dintre „copiii” care ne-au reprezentat și la Europeanul de tineret.
Să credem în Mitriță, piticul atomic, copilul Americii care ne-a încântat cu viteza lui fantastică și cu tehnica lui de mare fotbalist.
Să credem în continuare în Răzvan Marin, copilul ajuns în echipa de copii a lui Ajax, chiar dacă el nu-și mai găsește ritmul și siguranța.
Să credem în Pușcaș, deși a ratat penalty-ul acela făcut poate cadou de „tăticul” scoțian.
Să credem în Ianis Hagi, copilul marelui Hagi, și să-l lăsăm se joace acolo unde se simte mai bine.
Să credem în inocența României, care n-a mai avut puterea, n-a mai găsit concentrarea să mai reziste 4 minute cu acel 1-0 care ne dădea șanse mari de calificare.
Să credem în cei 30.000 de copii care au venit cu atâta entuziasm la un meci al României.
Să credem în copiii noștri, care ar putea schimba ceva în țara asta amorțită și în sportul ăsta ramolit.
Să credem în continuare în șansele noastre de calificare, chiar dacă am jucat din nou prost spre foarte prost în prima repriză.
Să credem în copiii României, în bucuria, emoția, sinceritatea, în dorința și puritatea lor și în fotbalul jucat cu plăcere, cu entuziasm și cu inima mare!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER