Un nou căpitan, o nouă atitudine!** Află dintr-un MEGA INTERVIU cu Raț despre cum vom bate Franța, despre Mutu, Chivu, Messi și SUPER ECHIPA care l-a dorit

Cea mai flatantă declarație despre el a dat-o Răzvan Lucescu, fostul selecționer, în urmă cu un an: „Despre Raț, ce să mai zic?! Deja copiii la școală învață să numere așa: unu, doi, Raț, patru, cinci”. Banderola însă i-a dat-o Victor Pițurcă. Un interviu cu Răzvan Raț are deja o altă greutate, pentru că vorbim cu noul căpitan al primei reprezentative. Acceptă provocarea de a discuta deschis și fără ascunzișuri, cu siguranța celui care până acum pe teren a făcut față în dueluri unu la unu cu adversari puternici. „Cel mai tare dintre ei? Messi, nu are rost să mai spun… Ne-am întâlnit de atâtea ori, încât ne cunoaștem bine. Mai că ne întrebăm ce mai e pe acasă pe la fiecare”. Știe de ultima ispravă involuntară a starului argentinian, care a fost fotografiat de un arbitru indian chiar pe teren înainte de startul meciului, dar mărturisește că nu s-a gândit vreodată să-și ascundă un aparat foto în jambiere pentru a-și imortaliza adversarul.

Te simți altfel din postura de căpitan al României?
Asta e o întrebare-capcană?! Victor Pițurcă mi-a dat banderola echipei naționale de fotbal a României. Căpitan al României e altcineva, mai ales că are și acte în regulă pentru titulatura asta. Așa sunteți voi, jurnaliștii… Vrei să mă pui într-o postură delicată față de președinte.

Mda, e vorba aia cu fotbalul și politica, la care ne pricepem cu toții.
Nu, dar mai glumim și noi un pic. Acum, serios, ce să declar? Că e o onoare, o mândrie și alte lucruri de genul ăsta, pentru ca apoi să mă „cerți” că zic banalități. Sunt lucruri care se simt și care, spuse, nu au valoare. Înseamnă mult banderola asta. E o încununare a unei cariere frumoase, spun eu. Tu, în locul meu, ce ai răspunde?

Că atunci când mă uitam la meciurile naționalei, junior fiind, și îl vedeam pe Hagi făcând schimb de fanioane cu Maradona, Zidane sau mai știu eu cu cine, visam să ajung și eu în postura asta…
Hm. Da, pot spune și așa. Nu zic că mi-e indiferent. Aș fi ipocrit. Mi-am dorit, am visat și mă simt mândru că am titulatura asta, dar îmi place să cred că voi fi perceput la fel. Un jucător de echipă, care dă totul într-un meci, care încearcă să își ajute coechipierii, care e mândru când se cântă imnul și care se bucură atunci când iese învingător.

Ce ai ales vineri la tragerea la sorți?
M-am consultat cu „Tătă” (n.r. – Tătărușanu) și am ales terenul, altfel aș fi luat mingea. Chiar dacă sunt fundaș, îmi place și mie mingea. Dar să știi că un căpitan are și alte responsabilități. Sunt conștient de ele, mi le asum și sper să nu dezamăgesc.

„Eu nu am luat o banderolă refuzată de un coechipier”

Ai discutat cu Marica după? S-a vorbit despre faptul că el a refuzat banderola.
Am auzit. Eu știu că în ziua meciului, domnul Pițurcă m-a chemat și mi-a comunicat faptul că vrea ca eu să fiu căpitan. Am acceptat fără rezerve, iar asta a fost tot. În niciun caz eu nu am luat o banderolă refuzată de un alt coechipier. Nu s-a pus problema așa. Oricum, s-a insistat prea mult pe tema aceasta în presă.

Nu îmi spune și tu că nu aveți orgolii, că vă e indiferent…
Nu spun asta, dar să știi că îna­intea meciului cu Luxemburg aveam cu toții probleme mult mai importante decât asta. Noi, ca grup. Individual, fiecare are gândurile lui, așteptările lui, ambițiile lui… În fotbal însă, reușești numai dacă îți pui interesele și orgoliul în slujba echipei.

Corect. Nu mai insist, deși părerea mea e că problema banderolei nu a fost numai subiect de presă. Ea a existat și atunci când Mutu și Chivu erau convocați.
Sincer, nu am observat, dar nici nu am dat importanță. E posibil.

Ți-ai luat rolul în serios și în afara terenului?
(râde) Daaa, tare în serios. Uite, fiind vorba despre mine, îți pot face o mărturisire fără a putea fi acuzat că, în limbaj fotbalistic, dau din vestiar. Imediat după meciul de vineri, eram în autocar, și la un moment dat văd pe culoar un luxemburghez plimbându-se și solicitând autografe. Am stat ce am stat, și la un moment dat am strigat către un maseur: „Dă-l și tu jos pe ăsta, că, dacă îl mai lași, vine după noi și în camere”. Numai că omul ăla striga disperat în timp ce era condus spre ușă: „I’m the driver, I’m the driver”. Era cât pe ce să las echipa fără șofer de autocar. Dar nu era problemă, că m-aș fi băgat să conduc eu… Doar sunt căpitan, nu?!

Bună asta. Situația cu Mutu și Tamaș cum o vezi din noua postură?
Nu am fost în San Marino, nu știu ce a fost acolo și nici nu vreau să știu. E decizia pe care domnul Pițurcă a luat-o și pe care noi, ca jucători, indiferent că suntem mai vechi sau mai noi, o respectăm. Mai departe… Nu am ce să comentez.

Ai fost destul de laconic când, la venirea ta în țară, la reunire, ai fost întrebat dacă joci și pentru ei doi.
Am fost sincer. Joc pentru mine, pentru echipă, pentru țara mea și pentru suporteri.

„Sunt mai respectat în Ucraina decât în România”

Ai debutat la un meci amical cu Franța, acum privești jocul cu același adversar din perspectiva celui mai experimentat jucător. Îi putem bate?
Nu ne va fi ușor, dar noi intrăm marți pe teren cu gândul ăsta. Să-i batem. Sunt, cred eu, suficient de multe motive să ne putem autodepăși. Inaugurarea noului stadion, publicul, faptul că ne-am mări șansele nu foarte mari de calificare. E un moment special pentru fotbalul românesc și eu spun că noi vom face tot ce e omenește posibil să ne ridicăm la importanța lui. Mai departe, Dumnezeu știe ce va fi…

Pentru tine, un turneu final ce are Ucraina ca țară coorganizatoare ar fi ceva aparte. Mai ales acum că…
(teatral) Sunt și căpitan, nu?!

Și asta, dar și faptul că ești pe jumătate ucrainean, nu?
Se poate spune și așa. Am familia în Ucraina, mă simt bine acolo. Nu știu încă dacă mă voi stabili la Donețk, dar cert e că acolo mă simt mai respectat și mai apreciat decât aici, în România.

O spui pe un ton resemnat. Te deranjează asta?
Nu vreau să spun nimic altceva decât ce spun. E un fapt! Nu intru pe un teren al judecăților de valoare, nu vorbesc despre mentalități sau despre altceva. Revenind, da, m-aș simți extraordinar să pot participa la încă un turneu final. Cu atât mai mult cu cât se desfășoară în Ucraina.

„Au existat momente când generația asta nu a fost cum trebuia să fie”

Ai adunat suficient de multe meciuri la națională. Poți vorbi despre topuri, despre cea mai frumoasă amintire, despre cel mai greu meci și despre cel mai trist dintre ele?
Au fost câteva meciuri, da. Din păcate, e o realitate, au fost mai multe momente de nerealizări, de frustrări. Cele mai intense e clar că au fost jocurile de la Euro 2008. Încărcătură psihică, emoții, tot. Meciul de coșmar al meu și poate al generației mele a fost cel de la Copenhaga, cu golul ăla blestemat din final. Și, ca să termin rememberul ăsta într-o notă mai optimistă, cea mai mare bucurie a fost la acel 5-1 din Giulești cu Germania, când am dat și singurul gol al meu la națională.

Și ce gol! Scăriță peste Kahn.
Mai greșesc și eu.

Ți-am ridicat mingea asta la fileu ca să nu pară prea „antipatică” întrebarea asta. Crezi că, dacă ați fi avut mai multă seriozitate, generația din care faci parte ar fi putut obține mai mult?
S-a vorbit despre noi în multe feluri. Ba că am fost bețivi, ba drogați, ba cheflii. De cele mai multe ori s-a exagerat. Eu zic că au fost destule momente în care noi am fost cum trebuia să fim, dar au intervenit alți factori: mocirla din Ghencea, nisipul de pe „23 August”, hențul pe care nu l-a dat Lubos Michel, Urs Meier în meciul cu Danemarca… Poate că, dacă unul din momentele enumerate de mine ar fi fost așa cum noi meritam să fie și am fi câștigat meciul respectiv, carierele noastre, viețile noastre ar fi luat o altă turnură. Și nuanța asta cu lipsa seriozității ar fi fost mult mai puțin pronunțată. Dar, ca să fiu corect până la capăt, au existat episoade când generația asta nu a fost cum trebuia să fie. Nu multe, dar au existat.

Poți da un exemplu?
(se gândește) Am acceptat un dialog și am obținut acceptul staffului tehnic de a vorbi în noua mea calitate, dar nu trebuie să facem abstracție de faptul că suntem îna­intea unui meci foarte important cu Franța. Nu cred că este o temă pe care să insistăm acum.

Înțeleg. Te mai întreb ceva despre Raț ca jucător la Șahtior. Chiar ai apucat să discuți cu Lubos Michel (n.r. – membru în stafful administrativ al lui Șahtior) despre penalty-ul acela neacordat cu Norvegia? Promit că e ultima întrebare legată de națională.
Am discutat, da. A recunoscut că a greșit. Mi-a povestit că a realizat chiar în seara meciului, de la prima reluare, că a luat o decizie eronată. Timpul nu se mai întoarce. Mi-a spus că îi pare rău și sunt convins că nu a făcut-o cu intenție.

„Am fost la un pas de Real, când era Schuster acolo”

Te simți frustrat de faptul că, în ciuda nenumăratelor zvonuri care te dădeau transferat în fiecare „mercatto” la echipe mari din Europa, ai rămas în continuare la Șahtior?
Sunt de opt ani aici și nu aș putea spune vreodată asta. Iar faptul că am avut performanțe palpabile, pe care nu le-aș fi putut avea la o echipă din Vest, e un motiv în plus să fiu crezut că nu spun asta din complezență. Sunt mulțumit de cum a decurs cariera mea.

Sunt jurnalist și trebuie să insist. De care dintre numele mari care s-au vehiculat ai fost cel mai aproape? S-a vorbit despre Real Madrid, Manchester, Inter...
Se știe faptul că la un moment dat Realul a fost antrenat de Bernd Schuster, cel care m-a adus și pe mine la Șahtior. La un moment dat, am fost la un pas să ajung acolo. N-a fost să fie.

Că veni vorba de antrenorii tăi, cum te mai înțelegi cu Mircea Lucescu? Au fost suficient de multe momente în care s-a putut spune că nu aveți cea mai bună relație.
Dacă există cel mai mic diferend cu un antrenor, tu, ca jucător, pierzi indiferent că ai dreptate sau nu. Asta am învățat eu în cariera mea. De aceea nu am vrut niciodată să răspund, indiferent de faptul că declarațiile sau criticile domnului Lucescu mi s-au părut nedrepte sau gratuite. Îl respect și îi mulțumesc pentru ajutorul pe care mi l-a dat în carieră.

12 trofee a câștigat Raț la Șahtior Donețk: 5 tiluri, trei Cupe, trei Supercupe și Cupa UEFA

3 meciuri are fundașul stânga la un turneu final de Euro. Primul și singurul de până acum din cariera lui Raț este Campionatul European din 2008

23 este minutul în care Raț a marcat singurul gol al său de până acum la echipa națională, în amicalul de pe Giulești cu Germania (5-1)

259 de meciuri a jucat Răzvan Raț pentru Șahtior Donețk în toate competițiile în care ucrainenii au fost implicați în cei opt ani în care fundașul a evoluat până acum acolo

„M-am întâlnit de multe ori cu Messi, e de treabă”

Nu pot încheia fără să te întreb de Messi. L-ai avut de patru-cinci ori adversar direct. Noi, ca jurnaliști, microbiști, spectatori sau telespectatori îl vedem un fenomen. Tu cum l-ai perceput? Ai interacționat cu el, ați vorbit?
Mă pot mândri și cu faptul că am făcut de vreo două ori schimb de tricouri cu el. Pe teren mai schimbăm o impresie, ne mai tachinăm. Am nimerit o dată la „antidoping” și am vorbit mai mult, dar nu foarte mult. Despre meci și despre alte generalități din fotbal. Mi se pare un tip la locul lui, nu e în niciun caz infatuat. Fotbalistic vorbind, e mare. Mare de tot.

Totuși, mai am o întrebare. Spune-ne ce trebuie să facă un puști care azi bate mingea pe un maidan în Piatra Olt sau oriunde altundeva în țară pentru a ajunge peste 10-15 ani căpitan al României la un meci de inaugurare al unui alt stadion al viitorului? Cu Franța sau orice altă fostă campioană mondială.
Să vrea, să creadă, să muncească, să știe să se sacrifice. Iar când are impresia că a ajuns sus, să nu uite de unde a plecat. Pentru mine, cele mai frumoase vorbe sunt acelea spuse de prietenii din Piatra, când mai apuc să mă văd cu ei: „Răzvane, tu nu
te-ai schimbat. Ești la fel”… Din punctul de vedere al comportamentului, al caracterului.