Nu e marțian! Un brazilian a bătut 11.000 de kilometri pentru a afla ce s-a întâmplat cu echipa lui favorită din România. Ștucan, despre pasiunea intimidantă generată de un computer

Timid, își freacă palmele prin mânecile hanoracului roșu, pe care scrie Jornalismo UFSC, în timp ce vorbește pasional despre experiența lui de călătorie. E student la jurnalism la Universidade Federal de Santa Catarina. Închipuiți-vă un român de 21 de ani într-o cafenea din Florianapolis, statul brazilian Santa Catarina, îmbrăcat într-un hanorac în trend, nici nu contează culoarea, primit și brenduit de Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București. Iar acel jurnalist român să stea trei luni în Brazilia pe banii lui –  special pentru asta a economisit bani din 2013 și a avut trei joburi în ultimele 6 luni – pentru a-și documenta video o lucrare de diplomă despre, să spunem, Fluminense. Îmi închipui la ce vă gândiți, dar orașul Florianopolis chiar există. Nu e nume de stație orbitală din vreun roman SF brazilian. Joao Vitor Roberge există și el în carne și oase și vorbește românește mai bine decât unii dintre tinerii care se înscriu anual la facultățile de jurnalism din București. A învățat limba de unul singur în ultimii doi ani, citind zilnic siteurile de sport din România.

„Un om din apropierea clubului CSU Craiova mi-a zis că nu credea că eu chiar exist. Credea că sunt o invenție de-a lui Mititelu”, spune, amuzat, Roberge care a nimerit într-o Craiovă scindată ca Rostovul disputat de ofițeri și de bolșevici din romanul Donul liniștit al lui Mihail Șolohov. La un antrenament al echipei, un reporter Digi24 a discutat cu exoticul spectator, apoi a scris despre el că este un fan brazilian al Universității. „Am fost apoi înjurat pe Facebook de unii din cealaltă tabără”, povestește Joao, de data asta încurcat.

Brazilianul nu ține cu nimeni în acest război civil de catifea desfășurat într-un oraș aflat la 11.000 de kilometri distanță de Florianapolisul lui natal. Joao vrea doar să înțeleagă ce s-a întâmplat cu echipa pe care a descoperit-o în 2006 în calculatorul unui prieten, echipă scoasă random în cale de motorul jocului Football Manager. Ce destin bizar. Liniile de cod folosite de programatorii de la Sports Interactive l-au trimis 9 ani mai târziu într-un drum inițiatic pentru cariera lui de jurnalist într-un loc îndepărtat de la capătul estic al Europei în care Universitatea Craiova se cheamă acum CSU Craiova.

Viitorul jurnalist care aduce un pic cu Kaka s-a întâlnit și a intervievat mulți dintre jucătorii Craiovei de altă dată. L-au impresionat Balaci și Săndoi, deși pozițiile celor doi sunt diametral opuse. Blondul de acum 30 de ani nu recunoaște identitatea CSU, în timp ce fostul fundaș e antrenorul Craiovei sprijinite de Olguța Vasilescu. Roberge știe că Hagi – pe care l-a intervievat – a fost la un pas să semneze cu Universitatea, ademenit cu înscrierea la facultate, știe și vrea să-l cunoască pe Ovidiu Ioanițoaia despre care a auzit că a ținut cu Știința. „La fel și Păunescu”, adaugă, surâzător.

Joao, mai există sau nu Universitatea?, îl întrebi tu, cu satisfacția prostească de a vedea reacția unui străin prins într-o dilemă pe care nici ziariștii români nu au elucidat-o. E genul de întrebare care poate bloca un cod de programare, o întrebare esențială pe care examinatorii lui Joao Vitor Roberge, profesorii lui de la UFSC, o vor descoperi anul viitor, în luna iunie, când vor urmări documentarul video cu un subiect neobișnuit, realizat într-o vară oltenească. În iulie, când studentul lor a ajuns în Craiova cu un tren fără aer condiționat care a costat 92 de lei, la Florianapolis – lângă Tropicul Capricornului – erau 14 grade, cu 20 mai puține decât pe Jiu. „Mi-e dor de iarna noastră, dar mi-aș dori să prind una și aici. N-am văzut niciodată cum arată zăpada”, spune brazilianul care recunoaște că, în ciuda experienței îngrozitoare cu trenul, trăită acum două luni, ar fi tentat să lucreze în România. Îți vine să-i spui să se bată peste gură, să se ferească de un ger la masa presei într-un decembrie siberian, dar e păcat de curiozitatea copilărească mijită pe chipul lui. Poate că liniile din palmă îi sunt menite să fie acoperite de mănuși în timp ce scrie cronica unui Steaua – Craiova cu câțiva spectatori în tribunele Național Arena, într-o iarnă din viitor.

Pasiunea acestui sud-american pentru fotbalul românesc e copleșitoare, dar realismul lui exprimat neaoș te aduce imediat cu picioarele pe pământ: „Fotbalul românesc e praf, iar cea mai mare problemă e marketingul. Fac o colecție de tricouri de-ale echipelor românești, am deja de la ASU Poli Timișoara, FC Brașov, Rapid, CSMS Iași, Gaz Metan, CFR, Mioveni, naționala României.  În afară de națională, îmi este imposibil să găsesc tricouri în magazinele sportive din România. La noi, în Brazilia, găsești tricourile tuturor echipelor. Marketingul nu e grozav nici în Brazilia, dar nu există comparație”.

Îl asculți pe un puști venit din Brazilia și te întrebi de ce mai e nevoie de președinți de cluburi în Liga 1. Normal, sunt incapabili, angajați doar să aranjeze diverse blaturi cu arbitrii. Da, dar dacă ei ar vinde, cine ar cumpăra?, vine următoarea întrebare. Câți dintre suporterii români au în dulap atâtea tricouri românești câte are studentul din Florianapolis? Un alt gând vine însă ca un berbece. Dar de ce le-ar avea? Câți dintre jurnaliștii români mai au determinarea lui Joao Vitor Roberge de a coborî, meticulos, în subsolul fotbalului pentru a le aduce suporterilor la suprafață pasiunea?

După o oră și jumătate, brazilianul în hanorac roșu iese din cafenea și se îndreaptă spre gura de metrou bucureșteană. Ședința de psihoterapie s-a terminat.