O legendă a lui Liverpool ne trezește la realitate. „Nu mai știu niciun fotbalist român. Nimeni nu îi mai cumpără” EXCLUSIV
John Barnes este unul dintre cei mai mari fotbaliști englezi din istorie. Fostul mijlocaș al lui Liverpool și al naționalei Angliei a văzut multe din postura de actor principal pe care și-a asumat-o pe durata întregii sale cariere: de la ultimul titlu al „cormoranilor”, la care a contribuit decisiv, la golurile lui Maradona din 1986.
Zilele trecute, acesta a oferit un interviu pentru ProSport în care a analizat situația fotbalului românesc și a făcut o comparație între generația lui Gică Hagi și cea actuală.
Ajuns la 56 de ani, Barnsey are o viață de răsfățat acum. Călătorește prin lume și împarte în toate direcțiile din înțelepciunea sa fotbalistică și nu numai. La fel a făcut și la sfârșitul săptămânii trecute, când a vizitat Bucureștiul la invitația Eurosport.
O legendă a lui Liverpool ne trezește la realitate: «Vrei să bei, să fumezi, să ieși în oraș? Nu o să reușești!»
După un discurs în care a vorbit despre importanța antrenorului, afirmație argumentată cu statutul pe care Jurgen Klopp l-a dobândit la Liverpool, Barnes a acceptat o discuție unu la unu cu reporterul ProSport.
Am găsit un tip deschis și realist, care a explicat rolul important pe care l-a avut în cariera sa tatăl, ofițer de meserie, și a tranșat veșnica dispută care pune în balanță talentul și munca. Barnes a analizat și situația fotbalului românesc pe care l-a trecut prin filtrul anilor ’90, atunci când Hagi, Popescu și ceilalți luaseră cu asalt fotbalul european.
ProSport: Vreau să încep prin a te întreba despre copilăria ta. Știu că ai crescut în Jamaica, într-o unitate militară, pentru că tatăl tău era ofițer. Ce îți mai amintești din acele timpuri?
A fost o creștere normală, ca a oricărui alt copil care, spre exemplu, a crescut într-un cartier social din Anglia sau într-o familie de clasă mijlocie. A fost puțin ciudat pentru că am crescut într-o bază militară, dar făceam școala undeva în afara ei. Tatăl meu era atașat militar și a fost trimis în Anglia.
Evident, școala era cea mai importantă pentru părinții mei. Nu pentru mine, dar pentru ei era. Surorile mele au excelat mereu la acest capitol. Provin dintr-o familie din pătura mijlocie a societății, dar una educată.
Însă mie mi-a plăcut tot timpul să joc fotbal, tatăl meu a jucat fotbal pentru Jamaica.
Deci de când mă știu, numai asta am făcut: am jucat fotbal. Când am venit în Anglia, credeam că o să mă întorc în Jamaica după patru ani, pentru că tatăl meu ar fi trebuit să se întoarcă.
Dar m-aș fi întors în Jamaica, după care aș fi plecat în America, pentru că primisem o bursă de la Universitatea Howard din Washington, o bursă sportivă, și aș fi plecat acolo să joc fotbal. Dar cum fotbalul nu era profesionist pe vremea aceea în America, aș fi jucat fotbal și aș fi avut și un serviciu normal.
Pentru că ceea ce trebuie să realizezi – și cred că e la fel și în România – în fiecare sâmbătă poți vedea doctori, șoferi de autobuz care joacă fotbal. Deci fotbalul ar fi fost oricum o parte din viața mea.
Am fost în Anglia și nu cred că se poate compara ce se întâmplă acolo în diviziile inferioare cu ceea ce este în România la acel nivel…
Dar nici măcar nu vorbesc despre fotbalul profesionist. Te poți duce într-un parc și vezi în fiecare sâmbătă bărbați de 40 de ani jucând 11 la 11, în fiecare săptămână. Nici nu pot juca, dar iubesc fotbalul. Ăla aș fi fost eu, pentru că iubesc fotbalul. E adevărat, eu am ajuns fotbalist profesionist, dar dacă nu ar fi fost așa, aș fi jucat fotbal oricum.
Te întrebam mai devreme despre copilărie pentru că eram curios cât te-a ajutat faptul că ai crescut într-un asemenea mediu. Cât a contribuit la disciplina ta?
M-a ajutat fără să-mi dau seama. Am crescut într-o casă foarte disciplinată, alături de mama și tata, dar bineînțeles că mie nu-mi plăcea asta. Voiam să ies în oraș, voiam să mă distrez, dar ei erau foarte duri cu mine. Însă când am crescut și am început să joc la Watford, cu Graham Taylor antrenor, iar apoi la Liverpool, mi-am amintit subconștient că provin dintr-un mediu disciplinat.
La 14-15 ani, am crescut cu jucători care erau cel puțin la fel de buni ca mine, dar voiau să bea, să fumeze, să iasă în oraș, așa că nu au reușit. Eu am reușit să ajung fotbalist. Și asta fac acum cu copiii mei, le spun ce am învățat la Liverpool, la Watford și de la tatăl meu: că cele mai importante lucruri sunt atitudinea, determinarea, angajamentul și dorința. Da, ai nevoie de talent, dar trebuie să ai și atitudinea potrivită de asemenea.
O legendă a lui Liverpool ne trezește la realitate: «Ei joacă ceva la club, iar selecționerul le cere altceva. Poate asta e problema României»
Deci talentul îți dă un avantaj doar la startul carierei?
Exact! Însă mulți copii nu vor acea disciplină, nu-i așa? Tocmai de aceea trebuie să ai mediul necesar pentru ca oamenii din jur să îți insufle asta. Dacă aș fi făcut așa cum voiam, aș fi ieșit în oraș des, nu m-aș fi antrenat atât, nu aș fi învățat. Dar pentru că noi avem puterea de a ne influența copiii nu numai în materie de fotbal, dar și în viață, e important să le oferim aceste învățături încă de la o vârstă fragedă.
Care era fotbalistul tău preferat când erai mic? Bănuiesc că în Jamaica urmăreai fotbalul englez…
Nu, nu urmăream fotbalul englez. Tata a fost în 1972 la Olimpiada de la Munchen și mi-a adus de acolo prima pereche de ghete: Adidas Gerd Muller. Germania de Vest și Bayern Munchen erau echipele mele favorite. Într-adevăr, am urmărit-o o dată pe Arsenal jucând, dar din 1972 Bayern Munchen era echipa mea.
Jurgen Grabowski, Wolfgang Overath și mai toată echipa Germaniei din 1974. Am ajuns în Anglia în 1976 și le-am spus: «Germania este echipa mea favorită». Dar ei mi-au răspuns: «Nu, nu, nu! Nu poți să spui asta. Nu poți susține Germania. Trebuie să îți alegi altă echipă». Dar Bayern Munchen era echipa mea, la fel și Germania de Vest.
În acest moment, este o problemă cu jucătorii români care, atunci când ajung la echipa națională, nu se ridică la nivelul arătat la club. Știu că și tu ai trecut prin așa ceva, Bobby Robson te numea «marea mea enigmă» din același motiv. Care crezi ca e explicația?
Nu pot să vorbesc despre fotbalul românesc, pentru că nu îl cunosc, dar îți pot explica situația din fotbalul englez. În anii 80, fotbalul englez nu punea preț pe tehnică, ci pe agresivitate. Eu sunt un jucător tehnic. Eram și agresiv, dar jucam un fotbal tehnic. La Watford jucam mult cu mingi lungi, dar la Liverpool jucam un fotbal foarte tehnic.
E adevărat, eram agresivi cu toții în Anglia, pentru că în acei ani nu găseai o echipă care să nu fie agresivă. Dar Glenn Hoddle nu era agresiv, era foarte tehnic. Și ca să scoți ce e mai bun din Glenn Hoddle, din mine, din Chris Waddle, trebuia să apelezi la un stil de joc diferit, pentru că Anglia a evoluat în diferite moduri. Și cum ai atâtea feluri diferite de jucători, întrebarea e: cum îi faci pe toți să joace bine împreună?
În Europa nu a fost niciodată cazul de așa ceva. Nu pot vorbi despre România acum, dar în Europa… În Spania, de exemplu, Barcelona juca într-un fel, Real Madrid altfel, Sociedad alcumva, dar fotbalul e la fel, unul tehnic. Deci iei jucătorii spanioli și-i pui să joace împreună și vei primi același fotbal: tehnic.
Tocmai de asta, eu, Hoddle, Waddle, când ajungeam la echipa națională stilul nu ne convenea, pentru că era diferit față de ce jucam la echipa de club. Asta mă surprinde și în privința României, pentru că voi aveți jucători tehnici. Nu știu acum dacă echipele de club joacă într-un fel, iar antrenorul naționalei le cere altceva. Dar asta mi s-a întâmplat mie și poate e aceeași situație și cu România.
John Barnes și amintirile cu „Mâna lui Dumnezeu”: «Maradona era de neoprit»
Chiar asta spuneau unii dintre ei (n.r. – Stanciu a oferit această versiune într-un interviu oferit ProSport). Apropos de fotbaliștii români, te-am auzit mai devreme pomenind câteva nume – Hagi, Popescu, Dumitrescu, Petrescu. Cunoști vreunul din fotbaliștii români activi?
Nu, iar asta e tare păcat. Pentru că înainte toată lumea cunoștea jucătorii români. Dar știi care e problema acum? Înainte, jucătorii aceia au primit șansa să se ducă la echipele de top din Europa ca să devină mai buni. În timp ce acum toți cumpără francezi, spanioli, nimeni nu mai cumpără români. Și chiar dacă au potențial, pentru că nu pleacă la 18, 19 sau 20 de ani în Spania, Germania sau Anglia nu își vor îmbunătăți calitățile.
O ultimă întrebare: erai pe bancă atunci când Maradona a marcat cele două goluri celebre în 1986…
Am venit de pe bancă. I-am centrat lui Lineker când a marcat.
Da, iar apoi i-ați mai oferit o centrare excelentă, dar el a ratat. Însă în momentul golurilor lui Maradona încă erați pe bancă…
Și dacă Lineker marca al doilea gol, Maradona ar mai fi inventat ceva și mai dădea un gol. Era de neoprit!
Care era atmosfera pe margine la cele două goluri?
La primul eram supărați. Se văzuse clar de pe bancă faptul că fusese henț. D-asta aveam nevoie de VAR încă de atunci. (Râde) Dar n-am nimic cu Maradona, pentru că arbitrul ar fi trebuit să vadă și să anuleze golul, dar n-a făcut-o. Despre al doilea, să fim serioși… Ce aș mai putea zice despre al doilea? Maradona a fost de neoprit la Cupa Mondială din 1986. După părerea mea, în semifinale, cu Belgia, a marcat un gol chiar mai frumos. Una peste alta a fost o experiență foarte bună.