Un bărbat între două vârste se pregătește să intre într-un bloc cu 10 etaje din cartierul bucureștean Pajura. E o zi însorită de martie 2016 și, fără știrea sa, un reporter îl așteaptă în fața scării. „Îl mai țineți minte pe domnul Guțu?”, îl întreabă ziaristul după ce se prezintă. Bărbatul care lucrează în industria petrochimică stă o clipă de gânduri, apoi exclamă: „Guțu? Bătrânul? Da, a stat la același etaj cu noi, dar a murit de multă vreme. Prin 1986 sau 1987, parcă. Eram mutat de curând în bloc”, exclamă fostul vecin de etaj. Ce nu știe bărbatul este că fostul său vecin, Guțu, și-a pierdut 9 ani din tinerețe ca prizonier de război la ruși. A fost capturat în încercuirea Stalingradului, în noiembrie 1942, și apoi s-a perindat din lagăr în lagăr, în condiții infernale, în timp ce familia sa îl considera mort. Timp de nouă ani, autoritățile sovietice au încercat să-l transforme într-un sclav numai bun să muncească pentru URSS, sub pretextul reparațiilor de război. Guțu și alți camarazi de-ai săi s-au opus sclaviei și au fost pedepsiți. Românul întors din infern este tatăl natural al actriței Mariana Mihuț. Tatăl vitreg al acesteia, Nicolae Mihuț, este personajul principal al seriei Jivago mutilat. ProSport a reconstituit viața ofițerului de securitate Mihuț, cel care a curmat sau a schimbat pentru totdeauna destinele a sute de români care se opuneau sistemului bestial importat din Uniunea Sovietică. Povestea sa pare un scenariu de film. Personajul principal își părăsește soția și copilul, apoi comandă uciderea, torturarea sau arestarea românilor care fugeau de comuniști în munți. Pentru o vreme, conduce clubul Dinamo, timp în care este vânat în străinătate de rudele celor uciși, și își încheie viața, în chinuri, alături de fiica sa vitregă.
Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Vechiul Testament, Ezechiel, 18.20
Familia Mihuț, înainte de divorț: Paula, Margareta și Nicolae, viitorul președinte de la Dinamo Pitești și Dinamo București Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, în 1964
Închipuiți-vă populația unui oraș întreg, să spunem Oradea, luată și transportată în Siberia. Peste 200.000 de soldați și ofițeri români, populația actuală a Oradei, au căzut prizonieri în timpul războiului din est purtat împotriva URSS, între iunie 1941 și august 1944.
Rata mortalității acestora în lagărele de prizonieri s-a ridicat la 28%. Duși în minele de plumb din nordul arctic, unde săpau deseori doar cu mâinile goale, în cele de cărbuni din sudul Uniunii Sovietice sau în deșertul kazah, zeci de mii de români și-au lăsat oasele în Rusia. Alți 20.000 au acceptat să se întoarcă în țară în 1945, cu diviziile Tudor Vladimirescu și Horia Cloșca și Crișan, după ce au colaborat – forțați sau de bună voie – cu aliatul sovietic. Au fost, însă, și mii de ofițeri și soldați care au refuzat să fie tratați ca sclavi și, în consecință, s-au întors acasă după aproape un deceniu. Aceștia sunt eroii necunoscuți pe care regimul comunist i-a vrut distruși.
Printre ei s-a numărat și basarabeanul Guțu. Tatăl biologic al actriței Mariana Mihuț a supraviețuit încercuirii de la Cotul Donului și prizonieratului.
O coloană a „morții”, formată din români capturați la Stalingrad. În coada coloanei formată din soldați înfometați și înfrigurați, stătea un soldat rus care-i împușca în ceafă pe cei care nu mai putea continua marșul forțat spre lagăre
Șocul revenii în țară a ultimelor loturi de soldați români e descris monumental de Radu Mărculescu în cartea sa „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”. Scriitorul, căpitan de artilerie, și camarazii săi capturați în 1942 la Stalingrad s-au întors în țară pe la Sighet, în vagoane de marfă închise cu lacăte, după 9 ani de calvar. Era 1951, iar România comunistă nu avea nevoie de stafiile trecutului:
„Ușa se deschise brusc, atât cât să apară în cadrul ei două personaje, ofițerul sovietic cu șapca albastră și un românaș în uniformă de ofițeri de grăniceri, dar cu stele pe epoleți (n.red. – uniforma de Securitate). Era primul român care ne întâmpina în țară. Fără a se sinchisi de noi, îl întrebă pe sovietic: „Skolko ștuk? („câte bucăți?”), iar acesta răspunse: tridțat („treizeci”). Românașul ne numără din ochi și cu creionul scrise ceva pe o bucată de hârtie, apoi, fără să ne arunce o privire sau să ne adreseze vreun cuvânt, trânti cu putere ușa și trase cu violență zăvoarele. Asta a fost tot. Așadar, iată și prima față de român cu care patria ne întâmpina după nouă ani de luptă, de suferință și de pribegie în serviciul ei”.
9 ani pe „lumea cealaltă”, dincolo de Prut
La fel ca Radu Mărculescu, tot după 9 ani infernali de prizonierat se întorcea în țară ca o umbră și soțul Elenei Guțu. Când a plecat, fiica sa era nenăscută. „Dacă e fată, se va numi Maria!”, i-a spus soției însărcinate la plecare. Mariana Guțu, viitoare Mihuț, s-a născut pe 7 noiembrie 1942, cu 12 zile înainte ca Armata Roșie să declanșeze ofensiva în timpul căreia a căzut prizonier tatăl său și și-a pierdut viața tatăl viitorului ei soț, Victor Rebengiuc. Când prizonierul Guțu a revenit din URSS, fiica pe care nu a văzut-o niciodată avea 9 ani. Familia sa trăia acum la Râmnicu Vâlcea, dar în viața soției sale apăruse un alt bărbat, Nicolae Mihuț, culmea, un reprezentant destoinic al regimului căruia ofițerul i se opusese pe front și în lagăr. Cazul lui Guțu nu e singular și constituie doar un act din drama secretă a prizonierilor de război români trimiși în adâncurile Rusiei sovietice.
În cartea sa, Mărculescu scrie cu delicatețe și îngăduință despre soția care l-a părăsit în 1946, după patru ani de prizonierat: „Desigur, se va fi săturat și ea de atâta amar de vreme, patru ani, să tot țeasă pânza Penelopei. Mă va fi lăsat și ea, așa cum pe atâția din noi i-au lăsat soțiile, exasperate de atâta așteptare, după cum reieșea din corespondența primită din țară de aceștia”.
Radu Mărculescu s-a recăsătorit și, cu toate că înainte de război fusese profesor de limba română, a lucrat în construcții din cauză că era considerat un dușman al poporului. În 1959, a fost din nou arestat și închis 5 ani, de data asta în lagărele din România. A devenit apoi pictor de biserici, învățând meșteșugul de la fiul său vitreg.
Timp de două luni după începerea documentării pentru această serie de articole, identitatea exactă a tatălui biologic al Marianei Mihuț i-a rămas necunoscută reporterului. Nu exista decât un nume de familie. Guțu. Bizar, la câteva ore după redactarea paragrafului din cartea lui Radu Mărculescu (foto, stânga), într-o încercare de a afla detalii despre prizonierul Guțu, jurnalistul ProSport a descoperit din întâmplare un pasaj din „Mărturii pentru judecata de apoi”, o altă carte scrisă de același Radu Mărculescu despre experiența din lagărul românesc. Jurnalistul l-a cunoscut pe Mărculescu în 2011, cu câteva săptămâni înainte de a înceta din viață. Avea 96 de ani și, în ziua vizitei, scria la calculator, în limba germană, o bucată din memoriile sale. În momentul morții, povestesc prietenii săi, deși imobilizat într-un scaun cu rotile, a cerut să fie ridicat în picioare pentru a muri demn.
În „Mărturii pentru judecata de apoi”, profesorul Mărculescu scrie despre întâlnirea cu Aurel State, o altă victimă a comunismului:
„La câțiva ani după eliberarea tuturor deținuților prin decretul din 1964, l-am revăzut întâmplător, cu prilejul unei expoziții de pictură de pe Calea Victoriei, în biroul de contabil al unui prieten comun, Pantelimon Guțu, și el fost prizonier”.
Verificarea datelor a scos la iveală o coincidență incredibilă: Pantelimon Guțu, prietenul lui Radu Mărculescu din prizonieratul sovietic, este tatăl biologic al Marianei Guțu, devenită ulterior actrița Mariana Mihuț.
Întoarcerea lui Pantelimon Guțu dintre morți, când actrița avea 9 ani, a avut un impact devastator asupra ei. Povestește Margareta, sora vitregă: „Tatăl Marianei era un bărbat distins, cu studii. S-a întors din prizonierat și bineînțeles că Mariana s-a dus la el, să-l viziteze. Era normal, era tatăl ei, nu? A suferit enorm. Eu o înțeleg pentru că și mie mi-a lipsit toată viața mea un spate întărit. Eu eram la școală copilul care n-avea tată. Se uitau toți la mine ca la nu știu ce”.
La finalul anului ”52, scrie istoricul Marius Oprea, niciun locuitor din oraș nu putea să-și schimbe rezidența fără permisiunea unui oficiu special, iar toate mișcările dintre orașe erau controlate de Miliție. Călătoriile erau permise doar în scop profesional sau pentru motive de sănătate. Orice persoană care stătea mai mult de 24 de ore în alt loc decât propriul cămin trebuia să se înregistreze la Miliție.
Relatările Marianei Mihuț despre acea perioadă sunt păstrate la minimum. Amintirile sunt, probabil, dureroase. „Tata a căzut prizonier, a stat 9 ani în Siberia, iar mama n-a mai știut nimic despre el. Eu l-am cunoscut de-abia când s-a întors din prizonierat. Acolo tata a învățat să cânte la chitară… Din cauza războiului, s-au întâmplat foarte multe lucruri triste atunci, dar nu vreau să mai vorbesc despre asta”, a povestit actrița pentru Yorick.ro.
Revenirea din prizonierat a soțului Elenei Guțu a zguduit, ca un cutremur, viețile celor două familii. Din acea perioadă, fata biologică a lui Nicolae Mihuț scoate la lumină o nouă întorsătură a destinului: „Țin minte că a venit tata la noi, la Craiova, mi-a cumpărat un costum de trening, niște lucruri, și a stat de vorbă cu mama. N-am fost de față, dar după ce a plecat mama mi-a spus că venise să o roage să se împace cu el. Se întorsese tatăl Marianei din prizonierat și Elena voia să se împace cu soțul ei. Mama a spus că ea nu poate să mai treacă prin toate câte i-a făcut. Nu știu mai multe, eram copil și nu asistam la discuții”.
23 august 1951, România sărbătoarea ziua națională, în timp ce – în tăcere și pe ascuns – prizonierii de război se întoarceau din URSS
Informatorii lui Mihuț
La scurt timp după tentativa eșuată de împăcare cu fosta sa soție, pe care o amenințase la divorț cu închisoarea, Nicolae Mihuț a fost mutat la Pitești și avansat la gradul de locotenent-major. În dosarul său se scrie:
În 1952, în urma desființării Direcției Regional M.A.I. Vâlcea, a fost mutat în cadrul Direcției Regionale M.A.I Argeș unde a lucrat o perioadă în grupul operativ de depistare a bandei Arsenescu Arnăuțiou, iar în 1955 a fost numit șeful Serviciului anchete. Din 1956 până în 1959 a îndeplinit funcția de locțiitor șef secție III. În aceste funcții, a dovedit capacitate și orientare, îndrumând în mod corespunzător subordonații în lucrarea mai calificată a acțiunilor, recrutarea și dirijarea agenturii, personal făcând recrutări de bună calitate
Detaliile implicării lui Nicolae Mihuț în anihilarea unuia dintre cele mai cunoscute grupuri de rezistență armată anticomunistă sunt dificil de obținut. Munca sa era secretă. Recruta informatori care să furnizeze date prețioase despre activitatea membrilor grupului Arsenescu Arnăuțiou, a familiilor lor și a celor care îi sprijineau. Fără informatori, Securitatea ajungea mereu prea târziu la bazele partizanilor, unde găsea doar bordeie și adăposturi temporare goale.
„Tovarăși, fiecare meseriaș, fiecare doctor, oricine are o unealtă și se îngrijește de ea. La Securitate, care este unealta noastră? Și noi avem unealtă. Dacă frizerul are brici, dacă dulgherul are strung, eu spun că unealta noastră sunt informatorii” Gheorghe Pintilie, șeful Securității
Margareta spune că, într-una dintre rarele vizite pe care i le-a făcut tatălui ei la Pitești, timp de două săptămâni Nicolae Mihuț nu a venit niciodată acasă. Altă-dată, „într-o seară, s-a îmbrăcat foarte ciudat. Cu o șapcă pe cap, în civil, mai sărăcios, și a plecat. Probabil se ducea să urmărească pe cineva”.
Portetele liderilor comuniști, distruse de luptătorii din munți conduși de Toma Arnăuțoiu. Sursă foto: Rezistența Armată Anticomunistă
Încă din 1949, de pe vremea când lucra la Râmnicu Vâlcea, Nicolae Mihuț a fost implicat în acțiunile de lichidare a grupului Arsenescu-Arnăuțoiu. Ca ofițer operativ, Mihuț a participat în iulie 1949, septembrie 1949 și aprilie 1950 la confruntările armate dintre Securitate și partizani de la Nucșoara și Bughea, soldate cu morți de ambele părți. Ciocnirile izbucneau de fiecare dată după ce Securitatea, informată de oamenii săi, încercuia zona în care se aflau capii grupului, coborâți în sate pentru a se aproviziona.
Grupul Arsenescu – Arnăuțoiu, numit așa pentru a simplifica datele, este o poveste de rezistență anticomunistă. În 1948, colonelul Gheorghe Arsenescu, rănit și decorat pe frontul de est, a pus bazele unui grup cu baza în munții Leaota, destructurat, însă, în câteva luni de Securitate. Revenit la București, Arsenescu – adeptul unei discipline militare – s-a alipit grupului condus de Toma Arnăuțoiu (din grup făcea parte și fratele acestuia, Petre Arnăuțoiu) care a rezistat în munți până în 1958, când „banda” ajutată de țăranii din zonă a fost lichidată de autorități. Desprins din grup în 1949 din cauza diferențelor de opinie, Arsenescu a stat ascuns în beciul unor țărani până în 1960, când a fost arestat. În 1962, a fost împușcat în urma condamnării la moarte. Capturați în 1958, frații Arnăuțoiu au fost executați în iulie 1959 la Jilava, alături de alte 14 persoane care au participat la rezistența armată.
Citește continuarea articolului mai jos.
Maria Plop și fiica ei și a lui Toma Arnăuțoiu, născută în munți, coborând din ascunzătoarea grupului. Fotografia e trucată de Securitate
Bon de mână pe care luptătorii din munți îl dădeau ciobanilor de la care se aprovizionau
Informatorii au reprezentat calea de acces spre luptătorii din munți. Pentru recrutarea lor, ofițerii erau instruiți să apeleze la una dintre următoarele metode: convingerea, stimularea unei slăbiciuni și oferirea de posibilități materiale, îndatorarea, intimidarea și șantajul. Rețelele de informatori erau alcătuite predominant din ciobani, pădurari, cabanieri, preoți și diverși comercianți din zonele vizate.
Activitatea lui Nicolae Mihuț este descrisă vag în dosarul său de cadre:
Datorită măsurilor luate de ofițer, s-a reușit să se concretizeze activitatea unor grupuri și elemente care desfășurau activitate dușmănoasă, încheind unele acțiuni informative prin arestarea elementelor urmărite
Conform unor date din cărțile lui Cicerone Ioanițoiu, Mihuț a fost detașat o perioadă la Câmpulung Muscel, la poalele munților în care se ascundeau Arsenescu și Arnăuțoiu.
Capii grupului au fost prinși tocmai prin trădare. Informațiile despre ascunzătoarea lui Arsenescu au venit, întâmplător, de la un contabil anchetat pentru fraudă. Le-a dat anchetatorilor pontul, sperând că va scăpa, dar Securitatea i-a refăcut dosarul și l-a condamnat. Frații Arnăuțoiu au fost drogați cu un somnifer puternic pus în țuică de Grigore Poinăreanu, fostul coleg de școală al lui Toma Arnăuțoiu.
Pentru acțiunile sale – se scrie în referatul de pensionare – Nicolae Mihuț a fost decorat cu două ordine și mai multe medalii. De asemenea, a fost premiat cu sume de bani.
Bărbatul de lângă cadavru
În timpul procesului final de editare foto pentru publicarea acestui al treilea episod, joi, 14 aprilie, reporterul ProSport a descoperit o poză simbolică pentru lichidarea grupului Arnăuțoiu. Imaginea realizată în dimineața zilei de 20 mai 1958 este des folosită în descrierea luptei anticomuniste. În cadru, apare trupul neînsuflețit al lui Constantin Jubleanu, ultimul membru al grupului care a rezistat autorităților. Mama sa murise în 1951, într-o ciocnire cu trupele de Securitate, iar tatăl său, capturat în același incident, a fost executat în 1959, în penitenciarul de la Jilava, împreună cu ceilalți membri ai grupului Arnăuțoiu. Maria Plop, femeia care o născuse în 1956 pe fata lui Toma Arnăuțoiu, a fost capturată în aceeași zi de 20 mai 1958 și, separată de copilul ei, a murit 4 ani mai târziu în penitenciarul de la Miercurea Ciuc din cauza tratamentelor inumane. Înfiată de la căminul de copii unde fusese plasată de autorități, fiica sa, Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu, a aflat abia la vârsta de 30 de ani că părinții ei au murit în lupta împotriva comunismului.
În poză, corpul contorsionat al lui Constantin Jubleanu este coborât cu o frânghie din peștera în care s-a sinucis, în timp ce era încolțit de soldații care împânziseră zona Râpelor cu brazi. În dreapta pozei, se văd trei soldați din trupele de Securitate care privesc curioși, iar în cadrul îndepărtat apar ofițeri și alte persoane. Chiar lângă trupul lui Jubleanu, un bărbat în civil, cu pomeți proeminenți, nas subțire și cu un corp solid, fără gât, privește fix în obiectiv. La o privire mai atentă, reporterul a remarcat asemănarea izbitoare cu Nicolae Mihuț, așa cum arată el în pozele din arhiva fiicei sale, Margareta. Informată, fata fostului ofițer de Securitatea a cerut să afle anul în care a fost făcută poza. „Bărbatul din imagine e mai grăsuț, iar tata s-a îngrășat abia când a ajuns la Pitești”, a spus Margareta.
Poza este realizată la 6 ani de la venirea lui Mihuț în Pitești. În acea perioadă, ofițerul de Securitate umbla deseori îmbrăcat în civil pentru a discuta cu informatorii pe care-i recrutase pentru a-i găsi pe ultimii patru membri ai grupului de rezistență. După ce au comparat imaginile, experții foto contactați de ProSport susțin că bărbatul din imagine este același cu cel din pozele Margaretei Mihuț.
„A lăsat și acolo umbra morții? Ok, adevărul trebuie să iasă la suprafață”, a spus sora vitregă a Marianei Mihuț după ce a revăzut imaginea.
Nicolae Mihuț a participat la acțiunea din 19-20 mai 1958.
Citește mai jos continuarea articolului.
Bărbatul de lângă trupul lui Constantin Jubleanu seamănă izbitor cu Nicolae Mihuț. Experții foto contactați de ProSport susțin că bărbatul din dreapta acestei imagini este același cu cel din poza de mai sus Nicolae Mihuț, spre finalul anilor 60, după mutarea la București Detaliile activității lui Nicolae Mihuț, surprinse în dosarul său de cadre aflat acum în arhivele CNSAS
Amenințarea din anchetă
Lupta Securității contra adversarilor de clasă continua, iar locotenentul-major Mihuț nu era ocupat doar cu partizanii din munți. În viziunea regimului comunist, dușmanii poporului se ascundeau peste tot.
Piteșteanul Bogdan Rizescu are 83 de ani, dar ține minte perfect momentul în care a fost arestat de Securitate, în 1952. „Era decembrie, aveam 20 de ani. Am fost un grup de elevi care am format o Organizație Națională Anticomunistă la Liceul Brătianu din Pitești”. Fostul deținut politic se amuză. La percheziție, securiștii conduși de superiorul lui Mihuț, locotenentul major Nicolae Pleșiță (viitorul general de Securitate și șef al Direcției de Informații Externe, D.I.E.), au luat ca probă volumul „Politika” al lui Aristotel. Credeau că filozoful din antichitate este un scriitor contemporan.
În primăvara lui 1952, M.A.I. a înființat „colonia de muncă” de la Salcia, în Insula Mare a Brăilei, în fapt un lagăr de exterminare. Potrivit lui Cicerone Ioanițoiu, „în iarna 1953, la Salcia, foarte mulți deținuți au murit la locul de muncă, din cauza condițiilor de exterminare (foame, ger, boli). Pentru a putea fi identificați, fiecare deținut era obligat să țină în gură un carton cu numele. Cadavrele erau aduse în tabără înghețate și li se desfăceau fălcile cu toporul, pentru a fi identificate”.
Rizescu a stat șase luni în anchetă în beciurile Securității din Pitești. Amintirea interogatoriilor e copleșitoare pentru reporterul ProSport:
„Stăteam într-o celulă de beton, erau niște scânduri puse pe o capră. O saltea de paie, o pernă de paie. Nici gardienii nu aveau căldură. Aveau o sobă făcută dintr-un butoi de motorină și veneau la anchetă. Tu trebuia să stai la marginea patului și de frig trebuia să-ți iei genunchii la gură. Suflai în ei și cu mâinile îți frecai încheieturile de la picior. Noaptea te lua la anchetă. „Hai, bă, banditule, că a venit lăptăreasa”. Te lua, îți punea niște cătușe Beria (n.red. – după numele fostului șef al securității sovietice N.K.V.D., Lavrenti Beria), așa le numiseră deținuții. Aveau arcuri care te strângeau mai tare dacă făceai mișcări mai bruște. Cu niște ochelari ca de sudură, de tablă, de nu vedeai nimic, urcam fix șapte trepte. Trăgeau de tine ca de o pisică moartă și te duceau într-un birou unde era căldură. Acolo tremurai cinci minute că aveai frisoane, puneau muzică italiană și îți arătau pistolul și bulanul. Te luau întâi frumos, apoi te luau la omor, să le spui și ce n-ai făcut”
Într-una dintre nopți, a fost anchetat de Mihuț. „M-a făcut bandit, mi-a zis că știe absolut tot și că dacă nu vorbesc îmi putrezesc oasele în pușcărie”. Rizescu a fost condamnat la 5 ani de închisoare și a trecut prin penitenciarele de la Pitești, Dej și prin minele de plumb de la Cavnic.
În 1953, la penitenciar la Pitești, muream de foame. Ca să ne amăgim, ne înghițeam saliva. Dimineața, îți dădeau o cană de terci subțire, la prânz primeam o felie de 225 de grame de pâine, o ciorbă de praz sau de varză, iar seara luam o jumătate de gamelă de arpacaș Bogdan Rizescu, fost deținut politic
Plin de zel în munca sa de stârpire a „elementelor dușmănoase”, Mihuț era în schimb bulversat de întoarcerea din prizonierat a „elementului dușmănos” Pantelimon Guțu, soțul amantei sale.
Margareta Schiesser nu știe anul în care Nicolae Mihuț s-a căsătorit cu Elena Guțu, mama actriței Mariana Mihuț. Cert este că, după divorțul ofițerului Mihuț de mama ei, Paula, fiica naturală a ofițerului de Securitate a început să primească pensia alimentară printr-un mandat semnat de Elena Mihuț, fostă Guțu, proaspăt angajată la direcția județeană Argeș a Băncii de Stat:
„Bleaga mea de mamă nu s-a dus la tribunal cu pensia alimentară, a rămas la mâna lui. La început, banii au fost cu miile și milioanele, apoi au început să fie din ce în ce mai mici. În 1952 a fost reforma monetară și au început să trimită 200 de lei când își aduceau aminte. Numai ea îmi trimitea pensia alimentară când voia și când își aducea aminte. Semna Elena Mihuț, lucra la Banca de Stat. De multe ori uita. Mama îl căuta pe tata, dădea telefon și mă trimitea la el, la Pitești. „Du-te, du-te!”. Mi-era silă pentru că mă simțeam nedorită acolo”
Elevă la Craiova, Margareta își vedea tatăl din ce în ce mai rar și atunci doar în mijlocul noii lui familii. Mama ei, Paula, s-a recăsătorit, însă mariajul a eșuat. „Maică-mea, toată viața ei, a trăit în trecut, a plâns și și-a regretat soarta”, spune fiica sa.
Schema unei ambuscade a Securității
Acuzat de furt
Surprinzător, deși mutilase plin de avânt numeroase destine în numele regimului, la jumătatea anilor 50, Nicolae Mihuț a devenit el însuși o țintă pentru Securitatea care, deși lupta contra „dușmanilor poporului”, era puternic influențată de convulsiile politice interne. În 1952, pricipalii vectori ai sovieticilor la intrarea în România imediat după război, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, au fost înlăturați de la putere și excluși din partid de Gheorghe-Gheorghiu Dej. Cei trei au fost acuzați de „deviaționism de dreapta”, un pretext pentru scoaterea lor în decor. Un an mai târziu, a murit Stalin, liderul sovietic responsabil pentru moartea a milioane de ruși în Gulag și modelul inspirațional pentru regimul comunist român. În URSS, noul lider Nikita Hrușciov începea „dezghețul”, temporar, condamnându-l pe Stalin, o atitudine care avea să influențeze și România, în ciuda faptului că Dej era un stalinist convins.
În vara lui 1956, secretarul Comitetului Central, Nicolae Ceaușescu, a ținut un discurs dur la adresa Securității în care acuza lipsa de instruire a cadrelor, violențele de la interogatorii și modul pripit în care se făceau arestări:
„Noi credem că rezolvăm astfel problemele, dar în fond el, arestatul, are soție, tată, rude și în fond procedând așa nu limităm, ci mărim numărul nemulțumiților și facem un prost serviciu partidului și regimului nostru”
El însuși un lăcătuș cu 4 clase, șeful Securității, Alexandru Drăghici – prietenul și în același timp rivalul lui Ceaușescu la succesiunea lui Dej – a pornit o campanie de școlarizare a cadrelor din Securitate. La 40 de ani, după 10 ani în slujba sistemului, Nicolae Mihuț și-a reluat studiile întrerupte după patru clase. În dosarul său se scrie: „Ofițerul a dovedit conștiinciozitate și în pregătirea sa, dând rezultate bune și la învățământul profesional și absolvind școala medie cu examen de maturitate”.
Asesor în 1945 la procesele „criminalilor de război”, Alexandru Drăghici a fost ministru de Interne în perioada mai-septembrie 1952 . La despărțirea M.A.I. de Securitate, în septembrie 1952 a devenit ministru al Securității Statului. A revenit ca ministru de Interne între 1957 și 1962. După 1989, s-a refugiat în Ungaria. Condamnat în absență pentru „incitare la crimă”, nu a putut fi extrădat. A murit în 1993
Pitești, începutul anilor 1950
În paralel, însă, Mihuț era anchetat discret pentru modul în care își îndeplinise sarcinile de serviciu în ultimul deceniu. Mama Margaretei a fost chemată la Securitatea din Craiova să dea detalii despre fostul ei soț. Fiica sa rememorează acele zile:
„Eram prin clasa a șaptea. Tata era la Pitești deja. De două ori au venit cu o Volgă neagră și au luat-o pe mama de acasă. Au dus-o la Securitate în Craiova ca să dea relații despre tata. Mama ar fi putut să-l bage adânc. Buletinele falsificate pentru Elena. La un moment dat, a pus mâna să-i calce pantalonii și i-au căzut niște cocoșei de aur din buzunare. Mama a bănuit că i-a dus la amantă. De ce erau în buzunar la el și nu erau în seif la serviciu? Mama mi-a spus: „Puteam să-l dau în gât, dar mi-a fost frică de faptul că se va răsfrânge totul asupra ta. Copilul ducea tinichelele lui taică-su”.
„Cocoșelul de aur” era, probabil, bunul cel mai vânat de Securitate între 1945 și 1960. Era de fapt o medalie, numită Ardealul nostru, emisă într-un milion de exemplare de Ministerul Finanțelor în decembrie 1944. Ea putea fi cumpărată de la BNR cu 15.000 de lei doar de cetățenii care împrumutau cu 50.000 de lei Statul român, aflat într-o situație dificilă din cauza războiului. Medalia avea 6,55 grame dintr-un aliaj de aur (900 din o mie) și cupru. Din cauza inflației, clasa mijlocie a început să acumuleze cocoșei de aur, dar în 1947 guvernul Petru Groza a decretat că aurul trebuie predat. Posesiunea de cocoșei era pedepsită cu închisoare până la 25 de ani și cu amenzi astronomice.
În dosarul său de cadre, Nicolae Mihuț are o pată care a fost consemnată în anii 60, când România era condusă de Ceaușescu, după moartea lui Dej. Era acuzat că „uitase să achite” un ceas luat de la un arestat.
„În activitatea sa, ofițerul a dovedit uneori superficialitate și rutină în executarea unor lucrări, fapt pentru care a fost criticat. Cu ocazia prelucrării documentelor plenarei C.C. al P.M.R. din iulie 1958, a fost sancționat de către organizația de partid cu „vot de blam” pentru faptul că în 1952 a luat de la un arestat, cu forme legale, un ceas de mână cu scopul de a-i cumpăra în schimb îmbrăcăminte și medicamente, însă fiind mutat, nu a achitat întreaga valoare a ceasului. Sancțiunea i-a fost ridicată în 1959″
În limbajul codificat al Securității, Mihuț era acuzat de furtul unui ceas. Potrivit miilor de mărturii ale deținuților politici, bunurile arestaților erau, în majoritatea cazurilor, confiscate abuziv de securiști. Pe scurt, furate.
Indiferent de ce resorturi s-au pus în mișcare, Mihuț a scăpat din anchetă, ba chiar a fost promovat la gradul de maior. În 1959, el a aprobat arestarea preotului Florian Sămărescu din Pitești, acuzat de „complot” împotriva poporului. Ulterior, Mihuț a condus personal percheziția din casa preotului. Fiul acestuia, Dan Florian Sămărescu, a povestit pentru ProSport cum a decurs vizita ofițerului:
„La noi, când a făcut percheziție, a fost un dur. Știu asta de la mama. A speriat-o pe sora mea, Irina, a speriat-o pe mama. Aveam o vițea pe care o trecuse mama la vecini, să nu i-o ia. A luat și vițeaua”.
Tata i-a spus odată mamei. „Tu ești un înger, eu sunt un ticălos”. Nu știu exact în ce an era Margareta Schiesser, fata naturală a lui Nicolae Mihuț
În 59, Irina Sămărescu era înfiată formal de 6 luni, dar în realitate stătea acasă la familia ei naturală. Preotul Sămărescu luase această decizie pentru a-i acorda fiicei sale șansa de a studia. El fusese arestat prima dată în 1948, iar Securitatea îl supraveghea permanent. Dosarul său nu-i permitea fetei sale să studieze. Povestește Dan Florian Sămărescu: „Părinții mei au dat-o unui țăran din Sămara, un fost coleg socialist de-al tatei, care a înfiat-o”.
Înfiatul copiilor cu dosar prost era singura șansă pentru ca aceștia să urmeze studiile superioare. Printr-o potrivire bizară a destinului, anchetatorul familiei Sămărescu, Nicolae Mihuț, era și el în situația de a înfia fiica unui dușman de clasă.
Citește, luni, în episodul 4 din serialul Jivago mutilat: cum a reușit Nicolae Mihuț să-i salveze cariera artistică a Marianei Mihuț și povestea șocantă a promovării clubului Dinamo Pitești, condus de ofițerul de Securitate acuzat de omorârea a cinci tineri din Mehedinți
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER