Montevideo e nu doar orașul din Toate pânzele sus, scris de Radu Tudoran, în care corabia Speranța ajungea într-un traseu imaginar conturat de Anton Lupan, un globe trotter pe vele la fel de imaginar al timpurilor romantice.
La Montevideo, capitala Republicii Orientale a Uruguayului, a jucat primele meciuri importante naționala de fotbal a României. Se întâmpla acum aproape o sută de ani, mai precis în 1930, când tricolorii ajungeau aproape de capătul lumii, după 15 zile de navigat pe Oceanul Atlantic, la bordul vasului SS Conta Verde, într-o călătorie ce părea fără sfârșit ținând cont că până la Genova, orașul îmbarcării, naționala ajunsese cu trenul de la Timișoara. Un tren, care la nivelul începutului de secol XX avea bănci de lemn și mergea cam la fel de trist cum se mișcă SNCFR-ul acum.
Dacă ajungi în Montevideo (orașul își datorează numele unui marinar portughez, care ar fi strigat „Monte vide eu” – Eu văd un munte- atunci când, fiind de serviciu la catarg, ar fi zărit pentru prima dată colina pe care astăzi stă orașul) n-ai cum să ratezi o vizită la Estadio Centenario. E unul dintre principalele puncte de atracție al unui oraș de aproape două milioane de locuitori, care seamănă cu un anticariat urban, deși nu e urât, dar nici vesel.
Stadionul pe care a jucat România la Mondialul din 1930 e în Parque Batlle, nu departe de centru, plasat în apropierea unor blocuri de locuințe, lângă o stradă destul de mare și circulată. N-ai cum să-l ratezi, pentru că deși e situat cumva într-o groapă, sub nivelul străzii principale, are un turn înalt, din vârful căruia se vede tot orașul și implicit pe care îl poți vedea cumva din orice zonă a orașului.
Deși mulți ar putea crede că numele vine de la vreo aniversare fotbalistică, Estadio Centenario nu are nicio legătură cu asta. Denumirea a fost aleasă pentru celebrarea a 100 de ani de la ratificarea primei Constituții a Uruguayului și tot în virtutea acelui secol de existență, capacitatea lui trebuia să fie de 100.000 de locuri, dar a fost redusă din cauze neașteptate, asupra căruia o să revin.
România a jucat aici un singur meci, pe 21 iulie 1930, contra nationalei țării gazdă. A fost un festival de goluri în poarta noastră apărată atunci de Ion Lăpușneanu, care la vremea aceea avea 21 de ani. Jean, devenit ulterior Nea Jean, atunci când a antrenat România prin anii 1940, le-a încasat la foc automat. Din minutul 7 până în minutul 35 s-a făcut 4-0, apoi relax, de ambele părți.
N-am găsit nicio referire despre acest meci în Muzeul Fotbalului care se află sub una dintre tribunele stadionului, poate și pentru că România a avut ghinion, din punct de vedere al organizării la acest prim Mondial.
Turneul final s-a desfășurat vara, când de fapt în emisfera sudică e iarnă. Uruguayul e o țară cu un climat temperat, dar iarna plouă, uneori mult. Așa a plouat și 1930, drept pentru care șase meciuri din cadrul turneului final s-au jucat pe alte două stadione. Între ele și România – Peru 3-1, primul meci al naționalei la un turneu final, mutat pe Estadio Pocitos, arena celor de la Penarol, demolată în 1940. Meciul cu pricina a fost și el memorabil nu doar pentru România, ci și pentru că a prilejuit trei lucruri rămase în cartea de istorie a FIFA: golul lui Deșu, marcat în secunda 50, primul cel mai rapid gol al Mondialelor, ajuns acum pe locul 8 în clasamentul all-time, eliminarea lui Placido Galindo – primul cartonaș roșu de la CM dar și cea mai slabă asistență din cei 92 de ani de existență ai Cupei Mondiale, pentru că teoretic au fost în tribune 2549 de oameni, deși în realitate se pare că maximum 300 de spectatori au asistat la meci.
Așadar, cum spuneam, România a ratat debutul pe Estadio Centanario, unde primul meci din istoria acestui stadion a fost Uruguay – Peru 1-0, pe 18 iulie 1930, o victorie chinuită a gazdelor, cu un gol în minutul 65 marcat de un anume Castro, cel dintâi erou al echipei Nacional Montevideo, echipa de la care peste ani avea să plece în fotbal Luis Suarez, actualul erou al naționaliștilor uruguayeni, fotbalist la Gremio Porto Alegre.
Cum Uruguayul debutase șchiopătând la Campionatul Mondial, desi era dublu campioană olimpică, meciul cu România a fost cel mai bun prilej de reabilitare, iar scorul, 4-0 a fost pe măsura așteptărilor. 70.022 spectatori au umplut stadionul atunci – așa consemnează istoria, n-aș putea spune cât de adevărat e – dar dacă e să ne luăm după statisticile oficiale, a fost al treilea cel mai urmărit meci la Mondialului, după semifinalele Uruguay – Iugoslavia (79.867 spectatori) și Argentina – SUA (72.886 spectatori), meciuri încheiate cu același scor 6-1. Contra României, Uruguayul a adus mai mulți fani decât la finala cu Argentina, scor 4-2, la care au asistat 68.346 spectatori, meci în care gazdele au întors scorul de la 1-2.
Dacă n-aș fi ajuns aici, cu siguranță nici eu n-aș fi știut aceste lucru, dar o vizită la Estadio Centenario e ca călătorie la originile fotbalului de performanță, care n-are cum să te scutească de ceva fiori pe șira spinării. Din respect pentru acești oameni și pentru istorie, vreau să-i amintesc pe cei 11 români care au călcat pentru prima dată pe gazonul de pe Estadio Centanerio:
Ion Lăpușneanu (Sportul Studențesc – 21 ani) – Iosif Czako (24 ani – UD Reșița), Emerich Vogl (24 ani – Juventus București), Rudolf Bürger (21 ani – Chinezul Timișoara) – Corneliu Robe (22 ani – Olimpia București), Alfred Eisenbeisser (24 ani – Dragoș Vodă Cernăuți), Ladislau Raffinsky (25 ani – Juventus București) – Nicolae Kovacs (18 ani – Banatul Timișoara), Adalbert Deșu (21 ani – US Reșița), Rudolf Wetzer (29 ani – Juventus București – căpitanul echipei), Ștefan Barbu (24 ani – Gloria Arad)
Antrenori: Costel Rădulescu (principal -34 ani), Octav Luchide (secund – 29 ani)
Rezerve: Samuel Zauber (29 ani – Ciocanul București), Rudolf Steiner (27 ani – Chinezul Timișoara), Constantin Stanciu (19 ani – Venus București), Ilie Subășeanu (24 ani – Olimpia București).
Conform relatărilor vremii, România a jucat un 1-3-3-4, care le-ar aduce transpirație pe frunte selecționerilor din ultimii 30 de ani, tocmiți de FRF pe bani frumoși, la ani lumina distanță de ce era în 1930 acolo unde selecționerul României a oficiat și ca arbitru la acest turneu final.
Ce a rămas din Estadio Centanerio de acum 93 de ani? Destul de mult. Arena a fost renovată în 2021, când a fost aleasă ca gazdă a finalelor Copa Libertadores și Copa Sudamericana. Costul total al lucrărilor a fost de 6 milioane de dolari și a inclus renovarea tribunelor, a băilor, a cabinelor VIP și a cabinelor de presă, împreună cu un nou sistem de iluminare și un nou gazon, care arată impecabil. Au rămas însă locuri de piatră, ca acum aproape un secol, iar stadionul și-a păstrat forma.
Construit după planurile arhitectului uruguayan Juan Sacasso, arena în formă de castron are patru tribune separate și s-a vrut o îndepărtare de terenurile englezești pătrate tipice construite la acea vreme. Construcția acestui stadion s-a vrut și un simbol al procesului de modernizare prin care trecea Uruguayul la începutul secolului trecut, fotbalul jucând un rol-cheie în crearea unei identități naționale, mai ales în capitala Montevideo. Fac o paranteză și spun că Uruguayul are o economie stabilă și este una dintre țările care de-a lungul istoriei și-a menținut un statut politic decent, desi a avut și ea ceva probleme cu gherilele și juntele militare care au chinuit continentul sud-american în a doua jumătate a secolului trecut.
Piatra de temelie a fost pusă la 21 iulie 1929, la două luni după ce Uruguayul a fost desemnată gazda turneului final. Pentru a economisi timp și bani, una dintre tribune a fost susținută pe o pantă, în timp ce terenul se află sub nivelul străzii.
Lucrările la structura de beton au debutat la 1 februarie 1930, cu cinci luni înainte de începerea competiției, cu un total de 1.100 de muncitori, majoritatea imigranți, pentru că Uruguayul în esență, cea mai mica țară din America de Sud, după Surinam, este o națiune formată 95 la sută din imigranți, majoritatea din Italia și Spania, apoi Portugalia, dar și Elveția, Germania sau Irlanda.
S-a lucrat în trei schimburi, inclusiv noaptea, într-un ritm care i-ar fi creat frustrări și insomnii lui Ceaușescu, în încercarea de a termina lucrarea până la termenul limită de 13 iulie. Ploile abundente i-au împiedicat însă pe constructori să taie panglica chiar la timp, iar șase dintre cele 18 meciuri ale turneului au trebuit să se joace pe alte două stadioane.
În cele din urmă, stadionul a fost inaugurat la 18 iulie 1930, la centenarul adoptării constituției țării. Legenda spune că atunci când Pedro Cea, extrema numărul 1 uruguayană a vremii, a sosit pe Estadio Centenario, pe 18 iulie 1930, s-a frecat la ochi.
“Băieți, trebuie pur și simplu să câștigăm acest turneu, indiferent de ce ar fi nevoie”, le-ar fi spus dublul campion olimpic la fotbal colegilor săi de echipă. “Cel puțin, ei merită ca noi să le oferim Cupa Mondială pentru tot efortul pe care l-au depus pentru a construi acest lucru”, ar fi afirmat el.
Douăsprezece zile mai târziu, La Celeste, numită așa după culoare echipamentului bleu păstrat peste ani, a ridicat Trofeul Jules Rimet, o performanță care a rămas în istoria țării, a fotbalului uruguayan și a stadionului însuși, devenit de atunci o emblemă a fotbalului mondial.
Tribunele din spatele porților, adică peluzele, au fost denumite Colombes și Amsterdam, în semn de omagiu respectiv pentru suburbia pariziană unde uruguayenii au cucerit primul aur olimpic la fotbal în 1924 și respectiv pentru orașul în care au obținut al doilea aur olimpic în 1928. Aceste realizări sunt onorate și de Torre de los Homenajes, un turn care domină tribuna Olimpica, sub care se află Muzeul Uruguayului de Fotbal.
Turnul, care oferă un punct de observație asupra orașului, a fost construit pentru a semăna cu cârma unui vapor, mijlocul prin care majoritatea imigranților uruguayeni au ajuns în țară, în timp ce cele nouă balcoane ale sale reprezintă cele nouă dungi de pe steagul național.
Cealaltă tribună a fost denumită America, ceea ce s-a dovedit potrivit având în vedere că Uruguayul a câștigat de 15 ori Copa America, un număr de titluri record, care o plasează la egalitate cu Argentina.
Președintele de atunci al FIFA, Jules Rimet, nu a putut să nu fie impresionat de Centenario: “Nu am văzut niciodată ceva atât de complet ca acesta. Există stadioane mai mari în lume, dar ele sunt folosite pentru a găzdui tot felul de sporturi. Nu cred că exagerez dacă spun că este o premieră mondială, deoarece a fost construit exclusiv pentru fotbal”.
La momentul actual, sub tribuna olimpică se află școala primară „Nr. 100 Héctor Fígoli” și Muzeul fotbalului uruguayan, iar sub tribuna Colombes se află secția de poliție Nr. 9. În imediata apropiere a stadionului este un moment imens, un car tras de boi, numit La Carreta (Trăsura). Este considerată cea mai bună lucrare a sculptorului uruguayan José Belloni (1882-1965) și e formată dintr-o căruță, trasă de trei seturi de boi înjugați și doi boi în spate. Lângă căruță se află un gaucho călare care mânuiește un baston lung. În 1976, sculptura a fost desemnată Monument istoric național. Totul e din bronz și se vrea un omagiu adus mijloacele clasice de transport folosite de uruguayeni înainte de introducerea căii ferate și a automobilului.
Apropo de asta nu cred că am văzut altundeva în lume mai multe statui într-un oraș. La Montevideo sunt din doi în doi kilometri, majoritatea având eroi locali călare.
Tot lângă stadion se află un loc special dedicat lui Obdulio Varela, eroul naționalei Uruguayului la Mondialul din 1950, câștigat pe terenul Braziliei, în ceea ce este și acum cel mai negru episode din istoria fotbalului cariocas. Varela a fost căpitanul echipei şi omul care a influenţat cel mai mult naţionala ţării sale. Personalitate extrem de puternică, cel poreclit „El Negro Jefe” (Negrul Şef), deoarece avea tenul măsliniu, a schimbat tactica impusă de antrenorul său. Înaintea finalei, la cabine, Juan Lopez, a cerut echipei să joace defensiv şi să acţioneze pe contratatac. După ce acesta a ieşit de la cabine, Varela şi-a strâns colegii şi le-a spus: „Dacă ne apărăm, vom avea soarta Spaniei şi a Suediei. Brazilia poate fi învinsă atacând”.
Acelaşi Varela, un luptător înnăscut, adusese în vestiarul Uruguayului un braţ de ziare braziliene în care naţionala „cariocas” era prezentată deja ca învingătoare, şi îşi îndemnase colegii să urineze pe ele. În timpul meciului, după ce Brazilia a deschis scorul, el a acuzat o poziţie de ofsaid la gol, dar arbitrul n-a ţinut cont de protestele sale. Atunci a dus mingea la centru şi le-a spus coechipierilor: „De acum, e timpul învingătorilor”.Uruguayul a ieşit la atac şi a marcat două goluri unei echipe care nu ştia să se apere.
Deşi oficial, Varela era afro-uruguayan, cu descendeţi din Spania şi Grecia, Alcides Ghiggia, ultimul supravieţuitor al echipei care a luat titlul mondial în 1950, a dezvăluit că fostul său coleg ar fi fost de fapt, chiar brazilian. „Când a venit la Montevideo Wanderers, el vorbea portugheza. Mulţi nu ştiu asta!”. Brazilian sau nebrazilian, Varela şi-a condus impecabil echipa şi a participat cu Uruguayul şi la ediţia din 1954, dar s-a accidentat în sferurile de finală şi echipa sa a pierdut în semifinale cu Ungaria, după prelungiri. Cu el în echipă, naţionala „celeştilor” n-a fost învinsă niciodată într-un meci de la Cupa Mondială.
În timp, Estadio Centenario și-a creat o faimă greu de egalat nu doar în America Latină. Este stadionul național al Uruguayului și principala casă a echipei naționale de fotbal a acestui stat. Uruguayul a fost întotdeauna o puternică atunci când a jucat pe stadionul propriu, învingând în mod constant echipe de top. Chiar și Brazilia, cea mai titrată națională a lumii, a reușit doar trei victorii în 20 de meciuri pe acest stadion: două au fost meciuri oficiale în timpul calificărilor pentru Cupa Mondială din 2010 și 2018, dar una a fost cea mai grea înfrângere a Uruguayului pe acest stadion, când a pierdut cu 4-0 în 2009.
În afară de echipa națională a Uruguayului, orice club de fotbal poate închiria stadionul pentru meciurile de acasă. Peñarol (51 titluri), cea mai titrată echipă din Uruguay, a jucat toate meciurile de acasă pe stadion din 1933 până când s-a mutat la Estadio Campeón del Siglo în 2016, iar Nacional (49 titluri) îl închiriază pentru unele meciuri internaționale. Montevideo este un oraș care abundă în stadioane, ținând cont că în prima ligă a țării 13 dintre cele 16 echipe participante sunt din capitală. Nicio altă arena nu măcar jumătate din strălucirea și grandoare pe care o are Estadio Centenario, un loc în care România, prin naționala ei de fotbal, și-a dobândit un crâmpei de istorie, pe care nimeni nu i-l va putea lua vreodată, nici măcar în contextul secetei de rezultate pe care o traversează de ani buni.
Tot pe Estadio Centenario s-a disputat și prima finală a Cupei Intercontinentale, în 1960, între Penarol și Real Madrid, scor 0-0. Până în 1980, acest trofeu se acorda după meciuri tur-retur.
Decizia organizării primului Campionat Mondial s-a luat la Amsterdam, la Congresul FIFA din 1928. Preşedintele FIFA de atunci, francezul Jules Rimet, cel mai longeviv preşedinte din istoria forului mondial (a stat 33 de ani în funcţie) a propus desfăşurarea unui turneu final, nemulţumit de faptul în schema Jocurilor Olimpice din 1932, de la Los Angeles, fotbalul nu fusese inclus, deşi la precedentele ediţii ale Olimpiadelor sportul cu balonul rotund era acceptat.
Din această cauză, Jules Rimet a venit cu ideea unei Campionat Mondial de fotbal. Au candidat, pentru organizare Italia, Suedia, Olanda, Spania şi Uruguay, dar câştig de cauză a avut ultima deoarece deţinea titlurile olimpice din 1924 şi 1928 şi în 1930 sărbătorea 100 de ani de la proclamarea primei sale Constituţii. Decizia acordării Uruguayului organizarea Cupei Mondiale n-a fost privită cu zâmbetul pe buze de ţările europene, întrucât traversarea Atlanticului era o acţiune costisitoare din punct de vedere financiar. Aşa se explică şi faptul că doar patru ţări de pe „Bătrânul Continent” au răspuns invitaţiei. Nu s-au jucat calificări şi în total s-au strâns 13 echipe: 7 din America de Sud, 2 din America de Nord şi 4 din Europa.
Între ele s-a aflat şi România, care a fost trimisă la Mondiale de însăşi Regele Carol al II-lea, care nu era așa popular în țară din cauza scandalurilor amoroase în care fusese implicat. El a fost convins ușor că deplasarea naționalei de fotbal spre Uruguay ar fi o oportunitate de a își mai crește popularitatea șubrezită în România.
Carol l-a mandatat special pe secretarul general al FRF, Octav Luchide, să înscrie echipa, l-a numit antrenor pe Costel Rădulescu, s-a ocupat de constituirea lotului şi de procurarea fondurilor financiare pentru a se trece Oceanul. În plus, Regele a intervenit pe lângă patronii jucătorilor ca aceştia să fie primiţi înapoi la muncă şi la fotbal, după revenirea lor din Uruguay, deoarece urmau să absenteze din ţară în jur de două luni.
În afara României, au mai răspuns invitaţiei Belgia, Franţa şi Iugoslavia. Francezii au făcut-o însă strâmbând din nas, dar nu puteau să nu meargă din moment ce Jules Rimet era preşedintele FIFA, în vreme ce la iugoslavi a fost un scandal monstru, întrucât croaţii nu vroiau să participe. Atunci Federaţia de la Belgrad a alcătuit o selecţionată numai din sârbi, pe care a trimis-o la Montevideo.
Pentru a se reduce cheltuielile, trei dintre cele patru echipe europene s-au îmbarcat pe acelaşi vapor, dar din locaţii diferite. Ai noştrii s-au suit la Genova, Franţa la Villefrance sur Mer, iar Belgia de la Barcelona. Trei formaţii pe transoceanicul Conte Verde, plus trei arbitri europeni, trimişi de FIFA. Sârbii au venit separat, de la Marsilia. În America de Sud s-a ajuns după două săptămâni de navigat, iar la Rio de Janeiro s-a îmbarcat şi Brazilia, care a adus la bord lăzi cu banane, portocale şi ananas, pentru toţi fotbaliştii.
Povestea călătoriei a fost relatată peste ani, cu amintiri din jurnalul ţinut de căpitanul naţionalei noastre, Rudy Wetzer, pe care Regele îl însărcinase să noteze zilnic câte ceva în caiet. „Am ajuns greu la Genova, după două nopţi în vagoane de clasa a doua. Din diferenţa de preţ între cele de dormit şi cele de clasa a doua, ne-am confecţionat haine închise la culoare. Au fost două nopţi pierdute, bănci tari, oase frânte. La Genova întreg oraşul s-a adunat să-şi petreacă rudele şi prietenii care plecau peste Ocean. Orchestre, fanfare, chitarişti-solişti. În timpul călătoriei ne-am antrenat pe punte. Rafinschi chiar a scăpat o minge peste bord. A vrut să se arunce după ea. Încă se mai credea pe Bega. La Montevideo acostarea a fost salutată cu salve de tun. Mii de oameni ne aşteptau la mal”, ar fi notat Rudy Wetzer în jurnalul său, conform scrierilor ulterioare marelui cronicar sportiv Ioan Chirilă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER