„Acum câteva zile, dinamoviștii s-au adunat în holul clubului lor din șos. Ștefan cel Mare, pentru a sta de vorbă despre ce a fost, ce este și ce va fi. Conducătorii, antrenorii și jucătorii au conferit acestei seri caracterul unei dezbateri de lucru, stimulând schimbul de păreri”, scria Ioan Chirilă, în stilul vremii, despre o ședință ținută la clubul Dinamo pe 6 ianuarie 1964. Aparent, nimic interesant. Doar că în timpul discuției prezidate de șeful clubului, locotenent-colonelul Nicolae Mihuț, dialogul s-a întors la evenimentele petrecute cu două luni în urmă, la Brașov, după meciul pierdut cu Steagul roșu (0-1). Nelu Nunweiller, căpitanul echipei care câștigase titlul de campioană în 1962 și 1963, a regretat incidentele de la Brașov care „au pătat progresele reale” făcute de club. Ioan Chirilă consemnează luările de cuvânt, dar nu scrie un rând despre ce s-a întâmplat în noiembrie 1963. Totuși, evenimentul fusese extrem de grav de vreme ce vedeta echipei, Iosif „Piți” Varga, primise o suspendare până la finalul campionatului. ProSport publică astăzi, după 52 de ani, adevărul despre incidentul Brașov. Ședința din ianuarie 1964 este tipică pentru atmosfera de la Dinamo în anul și jumătate în care clubul – în care tocmai apăruse și un tânăr pe nume Mircea Lucescu – a fost condus de fostul ofițer de Securitate, Nicolae Mihuț. Tatăl vitreg al actriței Mariana Mihuț este personajul principal al seriei Jivago mutilat, un ceferist cu patru clase intrat în Securitate unde a curmat sau a schimbat pentru totdeauna viețile a sute de români care se opuneau sistemului bestial importat din Uniunea Sovietică.
Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Vechiul Testament, Ezechiel, 18.20
România comunistă, luna august 1961.
Campioană olimpică la Roma, în 1960, sportiva de la CCA, Iolanda Balaș, reușise cu doar o lună înainte să doboare un nou record mondial la săritura la înălțime. Performanța de 1.91 metri a fost stabilită la sud de Dunăre, la Sofia, într-un meci atletic între Republica Populară Bulgară și Republica Populară Română, două țări ascunse de Uniunea Sovietică după o cortină opacă.
Pe 7 august, Sportul popular anunța triumfător pe prima pagină „lansarea în URSS a unei noi nave cosmice cu un om la bord”, cosmonautul Titov. Două săptămâni mai târziu, începea sezonul 1961-1962 din Divizia A la fotbal. Conform calendarului, nou promovata Dinamo Pitești, satelitul echipei Securității, Dinamo București, juca în prima etapă, pe teren propriu, chiar cu clubul mamă. Șeful secției de fotbal, maiorul Nicolae Mihuț – ceferistul care a urcat treptele ierarhice în urma crimelor, torturilor și arestărilor comise în ultimii 15 ani – a luat loc în tribună alături de superiorul său, Paul Constandache, și de invitații de la București.
Dinamo Pitești, după plecarea lui Nicolae Mihuț la București
„În România, cele mai tari echipe au fost Securitatea și Armata. Dinamo și Steaua. Totul se împărțea. Nu mă pricepeam la fotbal, dar știam că felia mare era a lor” Margareta Schiesser, fata lui Nicolae Mihuț
Fără știrea sa, Mihuț asista la partida dintre actuala și viitoarea sa echipă. Peste doar 16 luni, avea să fie mutat la București, unde fiica sa vitregă, actrița Mariana Mihuț, urma de un an cursurile Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC). Fata naturală a unui prizonier de război în Uniunea Sovietică, studenta învăța în clasa profesorului Octavian Cotescu, alături de colegii de generație Ion Caramitru, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Rodica Mandache sau Virgil Ogășanu.
Meciul Dinamo Pitești – Dinamo București s-a disputat cu patru zile înainte de 23 august 1961, ziua în care comuniștii sărbătoreau într-un stil faraonic întoarcerea armelor împotriva Germaniei fasciste, în 1944. Scorul între echipa mamă și satelitul ei a fost unul neobișnuit. Dinamo București a condus cu 3-0 la pauză, prin golurile marcate de Frățilă, Vasile și Ene II, însă în minutul 70 tabela arăta scorul de 3-3, după reușitele lui Halagian și Lovin (2). În timp ce piteștenii atacau furibund, Dinamo București a marcat pentru 4-3, prin Ene II. Rezultatul a rămas neschimbat până la final.
Dinamo Pitești a pierdut apoi și următoarele 3 meciuri, iar la finalul sezonului a retrogradat de pe ultimul loc. Cu o echipă în care jucau Datcu, Pârcălab și Nunweiller III, Dinamo București avea să câștige primul titlu de campioană după o pauză de 6 ani și abia al doilea din scurta istorie a clubului. Marea rivală, CCA, echipa Armatei, se lăuda deja cu 6 titluri de campioană, o performanță care producea invidie în aparatul central al Securității.
Primviceprim-ministrul din acea perioadă, Alexandru Bârlădeanu, i-a descris Laviniei Betea, în cartea „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu”, un episod din culisele luptei dintre CCA și Dinamo. Personajele sunt Marta Drăghici, soția șefului Securității, și Elena Ceaușescu, nevasta viitorului dictator: „Se înființaseră prin anii ”50 două echipe: Dinamo – făcută de Drăghici, a Ministerului de Interne, și CCA – făcută de Ceaușescu, care lucra la Direcția Politică a armatei. Între cele două se născuse o mare rivalitate, iar aceasta era dusă mai departe de soțiile celor doi. La un moment dat, cele două se aflau în tribuna oficială și acolo au început să se certe ca două mahalagioaice. Tribuna era puțin depărtată de celelalte locuri, iar lumea făcea haz. A aflat Dej de poveste și le-a interzis accesul la meciuri”.
Venirea la București
În timp ce tatăl ei natural avea grijă de noua lui familie și de clubul Dinamo Pitești, Margareta Schiesser, fiica sa naturală părăsită de tată la 8 ani, și-a urmat propriul drum, departe de influentul Nicolae Mihuț. După jumătate de secol, dintr-un orășel german, femeia născută în timpul războiului, la Severin, își amintește anii adolescenței:
„Vrei să-ți spun ceva? Îmi pare bine că a fost așa. Lupta asta m-a întărit. Cozile la alimente, pantofi cu talpa de carton spartă pe zăpadă, coadă la gaz, pâine pe puncte, aveam un sfert de pâine pe zi eu și maică-mea. Ultimii ani de liceu i-am făcut la seral pentru că lucram la o magazie de pâine. Începeam serviciul la 4, eu la 3 dimineața eram pe drum în Craiova. Am făcut liceul, mi-am luat bacalaureatul. M-am dus la Sanitară, m-am făcut asistentă socială. Am mers în Dobrogea. Am cerut la Constanța și am aterizat la Medgidia”.
Margareta pronunță intenționat „Medgedia” și râde molipsitor. Reporterul zâmbește și el, ignorant în fața dramei de nedescris pe care încă nu o auzise.
Dar despre asta veți citi mâine, în ultimul episod al seriei Jivago mutilat.
În 1962, la 20 de ani, Mariana Mihuț se transforma încet dintr-un talent într-o mare actriță. Marin Moraru povestește în cartea autobiografică: „Mariana era la început o studentă cu voce ușor pițigăiată, o dulceață de fată, foarte drăguță, dar ușor inexpresivă. Mai târziu, dintr-o dată, într-o zi oarecare, a apărut pe lume Mariana Mihuț pe care o știm cu toții. Nu știu cum și din ce motiv a devenit ea însăși, dar acum este Mariana Mihuț. Nu știu să spun ce a făcut, dar de la vocea aceea pițigăiată, de mironisiță, a devenit o actriță de o forță, o tenacitate și o credință de nezdruncinat”.
Citește mai jos continuarea articolului.
Mariana Mihuț, fiica vitregă a lui Nicolae Mihuț, și viitorul ei soț, Victor Rebengiuc, în filmul Pădurea spânzuraților Nicolae Mihuț, prima sa soție și fiica sa naturală, Margareta
Peste câteva luni, mama sa, Elena, bunica și tatăl ei vitreg aveau să i se alăture studentei în București. În dosarul de cadre al lui Nicolae Mihuț se scrie:
„La 1 ianuarie 1963, a fost mutat în aparatul central și numit locțiitor șef al Serviciului central de planificare M.A.I., dar a fost folosit ca președinte al clubului „Dinamo”. Aici a lucrat până la 31 mai 1964, când a fost pus la dispoziția Direcției cadre”
Instalat într-o poziție strategică în Ministerul de Interne și promovat la rangul de locotenent colonel, Nicolae Mihuț n-a venit cu mâna goală de la Pitești. Alături de el, la Dinamo București a sosit și Florin Halagian, mijlocașul care-l caracterizează pe șeful său de atunci drept un „om excepțional”: „M-a luat și pe mine un pic la Dinamo, dar acolo jucau Nunweiller, jucau ăștia, nu prea aveam eu loc în echipă și m-am dus înapoi la Pitești”.
În momentul sosirii lui Nicolae Mihuț în clubul sportiv Dinamo, secția de fotbal era marea vedetă. Jucătorii lui Traian Ionescu și Dumitru Nicolae Nicușor câștigaseră titlul în 1962 și urmau să iasă campioni și în 1963, 1964 și 1965. Una dintre vedete era Ion Pârcălab, supranumit Săgeata Carpaților, un tânăr mijlocaș dreapta căruia îi plăceau driblingul și viața. „Mihuț? Cum să nu-l țin minte!? Noi aveam echipă bună, el (n.red – Mihuț) nu făcea nimic”, spune fostul fotbalist, ajuns la 73 de ani.
În momentul sosirii lui Nicolae Mihuț la București, în secția de fotbal a clubului Dinamo exista un grup de fotbaliști valoroși, însă nimeni nu putea să oprească desele escapade ale acestora. Mihuț, un securist care speriase cu duritatea sa mai multe județe din România, trebuia să instaureze ordinea.
Ciocnirea dintre personalitatea lui Mihuț și cultura distracției din club a fost dură. Cornel Dinu scrie în cartea sa „Zâmbind din iarbă” că „se spunea că ofițerul criminal devenise cumsecade. Cu siguranță, era răzbunarea pedepsitoare, tensiunea conștinței. Bine meritată, dar…mult prea puțin”. Dinu povestește despre desele escapade ale jucătorilor, escapade pe care Mihuț le sancționa, însă, noaptea, cu ducerea petrecăreților în garnizoana ministerului:
„Prin 63, într-o noapte, deranj mare. Uțu, Jean Unguroiu (a contat puțin la Dinamo, dar nu scăpa chefurile), Eftimie (Grecu) și nelipsitul Piți (Varga), după o beție agresivă prin centru, primii trei au luat și două cadâne, pentru continuarea sexi a delirului bahic într-un apartament. Frumosul cuceritor era jucat mereu de portarul Uțu, un fel de Gregori Peck autohton. (…) El agățase frumusețile. Se zice că s-a lăsat cu scandal, vecinii, în fine, a venit potera. Fetițele au reclamat ceva, chipurile…legate, agresate, ce mai, imaginație oriental-latină. S-a făcut un fel de pace cu gradații în exercițiul funcțiunii, dar s-a raportart imediat evenimentul. Mihuț a ordonat garnizoană”.
Fan al lui Varga, generalul Stelian Stancu, adjunctul ministrului de Interne, îi mustra pe jucători, apoi îi lăsa în pace.
Bataia cu cuțite, de la Brașov
Episodul descris de Cornel Dinu este doar unul dintr-o serie lungă.
În noiembrie 1963, cu câteva zile înainte de returul cu marele Real Madrid din turul 1 al Cupei Campionilor, liderul Dinamo a jucat la Brașov, cu Steagul roșu, în ultima etapă a turului. Partida a fost una dură, decisă în urma unui penalty acordat gazdelor. Surprinzător, după meci, „Piți” Varga a fost suspendat de club până la finalul campionatului, la recomandarea lui Nicolae Mihuț. Presa nu a scris un rând despre motive, astfel că suporterii nu puteau decât să încerce să ghicească. Varga șutase mingea în tribună după ce arbitrul acordase lovitură de la 11 metri pentru Steagul, însă pentru un astfel de gest nu te suspendă nimeni timp de 6 luni.
Ioan Chirilă scria pe 6 ianuarie 1964, după o ședință de analiză la club:
„Căpitanul dinamoviștilor (n.red. – Nunweiller) regretă că progresele reale obținute de-a lungul sezonului în domeniul disciplinei au fost pătate de abaterile comise la Brașov, după jocul cu Steagul roșu, la „spartul târgului”, de către Varga, Unguroiu, Petru Emil, Constantinescu, Pârcălab, Haidu și Frățilă. Este de acord cu sancțiunea aplicată lui Varga: suspendarea până la terminarea campionatului”
La 52 de ani după meci, Ion Pârcălab spune inițial că nu știe nimic despre „abaterile” de la Brașov. După câteva minute, fosta vedetă de la Dinamo și-a adus aminte tot: dată, context și detalii. Povestirea sa spusă pentru ProSport stârnește acum zâmbete, însă la vremea respectivă a pus pe jar întreg Ministerul de Interne:
„După meciul cu Steagul, am rămas la Brașov pentru câteva zile, apoi urma să plecăm direct la Madrid, unde jucam returul cu Real. În tur, ne bătuseră spaniolii cu 3-1 la București, cu 100.000 de oameni în tribunele de pe 23 August. Seara, după jocul de la Brașov, am coborât în barul hotelului Aro, unde eram cazați, să vedem și noi baletul. Traian Ionescu ne teroriza cu cantonamentele, ne băga de miercuri până duminică, așa că profitam și noi de puținele momente de relaxare. Ne-am așezat la mese și, la un moment dat, „Gaură” (n.red. – fundașul Ilie Constantinescu) a provocat un scandal uriaș. Nu știu exact ce a făcut, dar cert e că s-a luat la ceartă cu niște unguri din ăia cu mustăți pe oală. Cearta a degenerat și ăia au scos cuțitele din cizme. A ieșit o bătaie ca-n filme, unii dintre jucători au ieșit înțepați. Au sărit chelnerii, apoi a venit Miliția. Totul a picat pe Varga, care era un prost, deși Constantinescu, un șmecher, fusese autorul”.
Cu Mihuț șef de delegație, dar fără Varga, Dinamo a plecat la Madrid cu jucătorii șifonați în bătaia de la Brașov. Meciul cu echipa lui Di Stefano care câștigase Cupa Campionilor de cinci ori în anii 50 s-a terminat cu scorul de 5-3 pentru spanioli.
Pârcălab, autorul ultimului gol de la Madrid, îi face un portret robot fostului său președinte: „Un om foarte dur, foarte închis. Nu râdea niciodată. Era un om scund, avea un metru șaizeci, șaptezeci, mai mult nu. Ca mine. Avea părul șaten, îl ținea peste cap. Se vedea de la o poștă că era securist. Și hainele de piele, exact cum purtau securiștii. Un om foarte trist, foarte supărat. Tot timpul era serios”.
Mihuț a fost socotit ca un președinte dur. Venea de unde venea și credea că e tot ca la armată. Dădea fel de fel de ordine, era mai dificil față de ceilalți președinți. Poate de asta nici n-a rezistat atât de mult la noi Ion Pârcălab
În vârstă atunci de 22 de ani și aflat în plină ascensiune, Pârcălab nu era interesat de evenimentele grave care se petrecuseră în România de la venirea comuniștilor. Detaliile trecutului lui Nicolae Mihuț îi erau străine: „Știam că e colonel, știam că e securist, dar mai multe nu aveam habar”. Tot ce știau jucătorii era că bărbatul venit de la Pitești e tatăl unei actrițe în devenire. Pârcălab: „Cred că ne-a spus chiar el că e tatăl Marianei Mihuț. Ea începea cariera, apoi s-a măritat cu Rebengiuc. Ea e actriță mare, foarte bună”.
Vânat de rudele „bandiților”
Fostul fotbalist a ascultat atent descrierea crimelor care îi sunt atribuite lui Nicolae Mihuț, descriere pe care ați putut-o citi în episoadele anterioare. După câteva secunde de liniște, a îngăimat în telefon, vizibil marcat: „Doamne, ce îmi spuneți! Ce a făcut omul ăsta, nici nu merita să vorbim cu el!”.
În cele 15 luni în care Nicolae Mihuț a fost președintele clubului sportiv, Dinamo a câștigat două titluri de campioană și o Cupă a României la fotbal și un titlu de campioană la handbal. Echipa de handbal a jucat și finala Cupei Campionilor Europeni în 1963, dar a pierdut în fața cehoslovacilor de la Dukla Praga, 13-15, în ultimul meci
Apoi, în mintea sa au început să se facă legături cu fapte petrecute acum mai bine de 50 de ani. Memoria lui Pârcălab scoate la iveală întâmplări înregistrate în rarele deplasări ale clubului Dinamo în Europa de Vest, dincolo de Cortina de Fier. Povestea sa este la fel de tulburătoare ca relatarea crimelor de care e acuzat Mihuț:
„Am fost cu el peste tot atunci, chiar și în Germania. Am avut și multe peripeții cu el pentru că-l căutau ăia peste tot. Românii fugiți din țară îl căutau mereu, noi îl ascundeam, spuneam că nu e cu noi în delegație. Și prin Brazilia îl căutau. A lucrat la Securitate și îi alerga pe ăia prin munți, pe ăia care erau în Rezistență. Rudele celor omorâți îl căutau peste tot, ne întrebau mereu: „Domnule, unul, Mihuț, e cu voi? Dacă îl prindem îl omorâm!”. El era cu noi. Ce am pățit pe la Munchen, vai de capul nostru! Veneau la hotel sau pe stradă: „Băi, sunteți de la Dinamo? Unul, Mihuț, nu e cumva cu voi?”. Noi îl ascundeam, că dacă spuneam că e cu noi îl luau de pe asfalt”.
Cei trei tineri omorâți de Securitate în 1949. Crimele îi sunt atribuite lui Nicolae Mihuț Certificatul de deces al lui Ion Costin, un bărbat mort în beciurile Securității din Craiova, după ancheta lui Nicolae Mihuț Imagine în care Nicolae Mihuț apare lângă cadavrul lui Constantin Jubleanu, ultimul membru al grupului de rezistență anticomunistă din munți
Românii din exil încercau să-și facă dreptate. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Pârcălab spune că niciunul dintre compatrioții fugiți din „paradisul comunist” nu întreba ce mai e prin țară. Prima întrebare era: Mihuț e cu voi?.
Tot timpul era serios. Ne spunea mereu: „Aveți grijă, aveți grijă! Ne caută legionari, ne caută ăia care vor rău României. Să nu ne atace. Mergeți la cumpărături doar câte trei”. Era penibil, dar noi râdeam Ion Pârcălab
Fotbalistul descrie stările prin care trecea în Occident tatăl vitreg al Marianei Mihuț: „Era foarte speriat. Nu ieșea din hotel. Românii aflaseră că e președinte la Dinamo și îl căutau. Nu știau că era în hotel, că dacă ar fi știut ar fi intrat peste el. În deplasări, stătea tot timpul într-o teroare și într-o frică extraordinare. Se înregistra la hotel sub nume fals”.
În 1955, la Berna, un grup de emigranți români a ocupat Legația RPR din Elveția, cerând eliberarea din închisorile comuniste a mai multor deținuți politici. Liderul grupului, sculptorul Oliviu Beldeanu, fusese membru într-o grupare asociată cu organizația legionară Garda de Fier, înainte de război. Arestați de poliția elvețiană, agresorii au primit condamnări blânde. În 1957, Beldeanu a fost ademenit de serviciile secrete est-german și român în Berlinul Occidental, de unde a fost răpit. Judecat la București, a fost condamnat la moarte și executat în 1960.
Filă din dosarul de cadre al lui Nicolae Mihuț
Tipic pentru niște tineri plin de viață, situația în care se afla președintele clubului a reprezentat un motiv de farse pentru jucătorii lui Dinamo. Pârcălab povestește: „Noi făceam o grămadă de glume proaste cu el. Eram tineri atunci, nu de dădeam seama. Nu era, însă, de glumă. Săracul știa ce are pe conștință. La hotel, îi mai băgam câte un bilet pe sub ușă că e căutat. „Știm că ești aici, nu mai scapi!”. Ne făceam rău nouă. A doua zi, dădea ordine să nu mai iasă nimeni din hotel la plimbare sau la cumpărături. Cum se scula, venea și dădea ordine: „Nu mai iese nimeni. Suntem amenințați!”. Pe el îl căutau, nu pe noi”.
Nicolae Mihuț a condus clubul Dinamo până în mai 1964, însă a fost vânat de emigranții români chiar și la mulți ani după. În 1968, naționala României a mers într-un turneu amical în America de Sud. Aflat în lot, Pârcălab ține minte vizitele la hotel ale compatrioților dornici să-și răzbune rudele care căzuseră victime locotenent-colonelului Mihuț:
„Dacă vă spun că și în Brazilia îl căutau! În 1968. Am fost cu echipa națională și veneau români. „Aveți dinamoviști aici, la lot. E cu voi și un conducător, Mihuț?”. Noi spuneam că nu. Cum întâlneam un român, întreba de Mihuț. Ce e cu el?, întrebam noi. „Ne-a omorât familiile, ne-a distrus. Ce a făcut omul ăsta e un dezastru”. Vorbeau groaznic despre el. La un moment dat, intram și noi în panică. Ne îngrozeam, că nu auzeam pe vremea aia așa ceva în mod oficial. Vă dați seama, nu era un singur român. Erau zeci de români care ne spuneau asta”.
Fostul internațional român crede că Nicolae Mihuț „s-a dat la fund după 1964, probabil s-a temut de consecințele faptelor lui”. Cu el președinte, Dinamo a câștigat două titluri și o Cupă a României la fotbal.
„Am și acum un regret că Dinamo a fost condusă de un criminal. Era președintele nostru” Ion Pârcălab
Motivul real al retragerii ofițerului din funcția de conducător al clubului sportiv al Securității rămâne necunoscut. Poate că incapacitatea lui Mihuț de a controla un grup de jucători petrecăreți extrem de valoroși a dus la îndepărtarea sa de la Dinamo.
Pentru Mihuț, urma o nouă perioadă tulbure, cauzată de luptele intestine din regimul comunist. În acest timp, Mariana Mihuț se pregătea să devină una dintre cele mai cunoscute fețe din România.
Citește, mâine, în ultima parte din Jivago mutilat: marele final – tragedia care i-a lovit pe urmașii lui Nicolae Mihuț după moartea sa. Citește mai jos primele 4 episoade ale serialului
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER