Undeva la adăpost de frigul de afară, care i-ar putea afecta inima plăpândă, își serbează ziua de naștere Remus Vlad. E o zi specială pentru el. A ajuns la 70 de ani și aproape toți au fost dedicați fotbalului. Atâtea decenii de activitate sunt greu de povestit în câteva minute, chiar și în două ore. Se așează comod în fotoliu și acceptă să-și prezinte viața. Cu bune, cu rele, cu greutăți, dar și cu mari satisfacții. Nu se grăbește, nu e iritat de numărul uitat de întrebări care i se pun. Lasă impresia că retrăiește momentele povestite. Prosport vă propune o incursiune în viața unui om de fotbal, care are ce povesti la 70 de ani. Câteva titulaturi spun totul despre cariera lui Remus Vlad. „Omul pus căpitan de marele Dobrin”, „Căpitanul cu care Argeșul a învins sistemul și a luat titlul”, „Omul care a pregătit Corvinul pentru venirea lui Lucescu” sau „Cel care i-a lansat ca antrenori pe Reghecampf și Șumudică”.
O minge, doi mici cu muștar și un sat ascuns de ape
Totul a început în satul Cinciș, la nici 10 kilometri de Hunedoara, un sat ajuns sub un lac între timp. Nu știe când s-a îndrăgostit de fotbal pentru că nu își amintește viața fără fotbal. „Am început la Cinciș. Vechiul Cinciș…ruinele Cincișul sunt sub apă lacului de lângă Hunedoara. Prima dată în curte casei. Aveam o minge de gumă, dădeam în poartă de mă ustura piciorul„, începe povestea lui Remus Vlad.
Când ați jucat prima dată fotbal, într-un cadru organizat? Fratele meu, cu 7 ani mai mare ca mine era pe la 18-19 ani, juca în echipa Cincișului, dar nu era organizat într-un campionat. Erau meciuri între generații, între comune, cu ocazia unei sărbători, care se lăsau cu bere cu mici. Eu eram un puști, aveam 12-13 ani. Adversarii noștri reclamau că mă introduceau pe mine în echipă, pentru că erau mai bine formați fizic, dar eu îi driblam de îi rupeam în două, eram ca o spârlugă…dădeam 4-5 goluri pe meci.
Și primul club adevărat? Am făcut clasele 5-7 în Teliuc era la jumătatea distanței dintre Cinciș și Hunedoara. Șansa mea a fost ca logodnicul dirigintei mele, era și jucător la echipa Minerul Teliuc. Îi făcea curte doamnei și, văzându-mă în curtea școlii, m-a chemat la echipă. Juca în campionatul regional. Am jucat câteva meciuri acolo.
Nici asta nu era adevărata performanță? Nu. Performanța am început-o la începutul liceului. S-a organizat un campionat între clase. Se făceau 11 clase atunci. Am câștigat noi, echipa clasei a 8-a, pentru că erau mulți juniori care activau la Corvinul Hunedoara. Colegii mei m-au recomandat la Dumitru Pătrașcu, excelentul antrenor de copii și juniori. Înainte mea îl crescuse pe Valer Humelnicu, iar apoi eu. Începând cu mine Corvinul avea să dea Ligii I jucători buni. După un antrenament și un meci mi-a spus „adu două fotografii că te legitimăm”.
Corvinul căzuse atunci… Da. Am fost rapid promovat în echipa de seniori. Retrogradase în regiune. Am promovat imediat. Intram în minutul și 60 dădeam un gol, două. Jucam extremă stânga. La început am fost atacant central, apoi am jucat mijlocaș la închidere. Chiar mă promovaze la echipa mare ca și fundaș stânga, după terminarea junioratului. S-a accidentat fundașul central stânga și am fost pus să joc acolo. Aveam viteză, anticipație, detentă bună. Așa am început să joc fundaș central.
Într-o familie de la țară, la finalul anilor ”50, un băiat era văzut drept un ajutor în gospodărie, iar fotbalul nu era chiar ce își doriseră părinții de la odrazla lor. Nici Remus Vlad nu a scăpat de muncile agricole. În vacanțe lucra la porumb ca să-și câștige dreptul de a pleca la antrenamente. Urma un drum cu autobuzul ce ducea muncitorii la uzină, doi mici cu muștar în piață și apoi antrenamentul. Niște copii ai foștilor refugiați greci i-au impus primul obiectiv. Trebuia să-i depășească, pentru a-l lua în seamă.
Părinții au fost de acord cu fotbalul? Mama s-a opus la început pentru că avea nevoie de ajutorul meu, dar fratele meu m-a protejat foarte tare și intervenea în această discuție. Copil fiind, am rămas acasă cu mama, pentru că tatăl și fratele meu munceau. N-o puteam lăsa să muncească singură, la săpat de porumb. Mă trezeam la 5 dimineața și mergeam la parcela noastra. Îmi dădea normă, două rânduri de săpat și abia apoi puteam pleca. Ajungeam la ora 2 și așteptam până pe la 4-5. Mâncam un mic-doi și o felie de pâine, la piață și apoi așteptam colegii la stadion.
Erați talentat de mic? Vă remarcați ușor la juniori? În Hunedoara era o colonnie de greci. Refugiați care s-au stabilit după război. Aveam vreo 3-4 greci la juniori. Erau buni, dar cam egoiști, nu prea pasau decât între ei. Mă neglijau. Atunci mi-am spus că o să le demonstrez cândva că sunt bun, ca să nu fiu neglijat. Asta puteam doar prin forță fizică superioară, pentru că erau mai puternici decât mine. Am avut noroc și cu faptul că pierdeam de multe ori autobuzul de ora 5. Era ultimul spre Cinciș. Așa că alergam până la Cinciș, 8 kilometri. Musculatura picioarelor așa mi-am creat-o.
Într-o perioadă în care Steaua și Dinamo erau echipele care dictau pe piața transferurilor, Remus Vlad nu avea cum să nu intre în sfera de interes a „granzilor”. Dinamo l-a înregimentat imediat, dar cei de la Hunedoara nu i-au dat dezlegarea. Așa a ajuns să se antreneze cu Dinamo, dar fără drept de joc. Așa a ajuns la FC Argeș, unde începea să sclipească Dobrin. Spune că n-a fost în gașca „Gâscanului”, dar că acesta i-a arătat că îl respecta când l-a ales căpitan.
Când ați început să deveniți un jucător cunoscut în România? După jumătate de campionat în divizia B am fost chemat la lotul national de tineret. Am 30 de selecții parcă, la această echipă. Eram titular. La selecțiile pentru tineret am fost remarcat de Traian Ionescu și am fost chemat la Dinamo.
Cum de nu ați ajuns la una dintre echipele Capitalei? Corvinul nu mi-a dat drumul. Steaua și Dinamo aveau liste de fotbaliști tineri din țară și se întâlneau președinții și împărțeau lista în două. Tu îi iei pe ăia, tu pe ceilalți. Eu eram pe lista Stelei, dar ajunsesem la Dinamo pentru că ei mi-au făcut imediat ofertă. Au venit după mine la Hunedoara. Am și plecat în perioada de iarnă, după care am plecat într-un turneu în Turcia, Iran, Irak. Jucam fundaș stânga. Nu mi s-a dat această dezlegare și până în vară mă antrenam cu Dinamo fără să fiu legitimat. Am fost pus să semnez o cerere să fiu incorporat. Am acceptat, dar m-am trezit în armata la Caracal, la MAN, la infanterie. M-am trezit acolo, pierdusem returul, Dinamo schimbase antrenorul și n-am mai ajuns acolo.
Respectul Gâscanului: „El trebuie să fie căpitan”
Cum Dinamo a fost visul interzis, pentru Remus Vlad s-a ivit posibilitatea de a juca la FC Argeș. O echipă formată doar de câțiva ani, dar unde avea să strălucească Dobrin. Băiatul din Cinciș, care muncea la ogor pentru a primi acordul părinților de a merge la fotbal devenea cunoscut și respectat chiar dacă nu gusta șprițurile cu Dobrin. Perla Argeșului avea să-l numească pe Remus Vlad căpitan.
Ați ajuns la FC Argeș, o echipă relativ nouă pe atunci… Cei de la FC Argeș au venit să mă convingă. Au venit pentru mine la Hunedoara ca să îmi dea dezlegarea. Am jucat un amical, câte o repriză pentru fiecare. Evident era o dezamăgire că nu am ajuns la Dinamo. Era un prim secretar, căruia i-am spus că vreau la Dinamo pentru facultate. El mi-a spus: „Nu, mergi la Jiul Petroșani echipa noastră!”.
Cum era Argeșul atunci? O echipă în reconstrucție. Se schimbau generațiile. Un mănunchi de tineri, care le luam deja locul celorlalți. Un grup de jucători, care ocupam aproape toate posturile.În momentul în care noi am devenit titulari și aveam experiență, maturitate am și câștigat campionatul
V-a fost greu să vă adaptați? Eram singurul ardelean. Cum sunt ardelenii…mai docil, mai disciplinați, mai corecți. La finalul antrenamentului se făceau două echipe. Antrenorul fixa doi căpitani și alegea câte un jucator. După primele 2-3, din cel ales pe la coadă. Gicu Dobrin și Urcanu…apoi primul ales eram eu. Băgam material, construiam, deposedam.
Cum ați ajuns căpitan la FC Arges? Barbu a plecat în Turcia să joace la Besiktas. Un turneu de vară, în Serbia. Antrenorul Titus Ozon. În turneul acela trebuia să se stabilească noul căpitan. S-a făcut un fel de alegere între jucători. Dobrin a fost factorul decisiv. Nu vă mai supărați, noul căpitan trebuie să fie Remus Vald. Nu e ca noi golan, vagabond, la ora 10 este în camera, e serios.
Erați un rebel, ca Dobrin? Eram un profesionist, nu un rebel. Nu eram în gașca lui Dobrin. Unii sunt cuminți, alții mai rebeli. Am fost lider și când erau lucrurile în impas eram solicitat să fac ordine. Eram diplomat și știam să vorbesc cu Dobrin și cu alții, care erau mai înflăcărați. Mă simțeam important, alături de el. Liderul nostru era Dobrin. Pentru el venea lumea la stadion, chiar dacă 9 etape am fost neînvinși fără el în echipă. Eram fotbaliști, pentru că jucători sunt mulți astăzi.
Bătăile între milițieni la FC Argeș – Dinamo și mult visata butelie
Faptul că FC Argeș, cu Dobrin în teren și cu Remus Vlad căpitan ajungea să câștige campionatul în 1972 era o „palmă” dată sistemului. Era o minune. Chiar și așa, Vlad spune că frustrările jucătorilor din provincie se simțeau în permanență. Nu au fost niciodată la fel de favorizați ca și cei din București, iar această frustrare se transforma într-o luptă nebună în derby-uri.
Erau derby-uri încinse cu echipele din Capitală? 13-14 mii de locuri are stadionul FC Argeș. Se vindeau însă bilete la toată lumea și se depășea capacitatea. Erau specatori și pe pistă. Câți spectatori au venit atâtea bilete s-au dat. Când ieșeam după o minge ne loveam de ei. Evident am câștigat împotriva sistemului. Erau adevărate lupte cu Steaua și Dinamo. Practic ne băteam cu ei și la propriu și la figurat. Eram de aceeași valoare, doar că eram din provincie. Noi ne băteam cu ei și la pumni și la fotbal. A fost un meci cu Dinamo în care și milițienii din Pitești și cei din București se băteau la rândul lor, pe culoarul de la vestiare. Nu mai spun că ei erau protejați și de arbitraje.
Ce prime aveați? Aveam primă de un porc la unele meciuri în preajma sărbătorilor. Cea mai mare primă era o butelie. Dădeam pe ea 200-300 de lei și o vindeam cu 2000 de lei. 3500 de lei am luat primă de campionat. Evident era o frustrare pentru că nu aveam beneficiile celor din București.
Ați fost aproape de Mondialul din Mexic, ’70… Mi se îndepliniseră un vis. Înainte de mondialul din Mexic am fost trimiși noi, cu o selecționată B, ca să se culeagă informații despre condițiile de acolo. Exact cu o lună înainte. Din echipa noastră se completa lotul. Au rămas Gigi Tătaru, Gornea și trebuia să rămân eu, pentru că m-am remarcat în toate amicalele pe acolo. Din cauza unor influențe, unor pile, n-am rămas….cum erau vremurile. Ca fundaș central trebuia să rămân, dar l-au adus pe Nae Pescaru, de la Brașov, care era mijlocaș. Nici nu se punea problema să nu prind lotul, dacă eram la o echipă din București.
Între emoțiile jocurilor cu Rea Madrid și tentanția de a fugi din țară
În octombrie 1972 aveau să vină meciurile pe care Remus Vlad nu le va uita niciodată. Dubla cu Real Madrid din Cupa Campionilor Europeni. Spaniolii erau tot „galactici”, chiar dacă presa nu le găsise acest supranume. Remus Vlad parcă are și acum emoție în glas când vorbește de acel meci. Nu era prima dată când mergea în Europa ascunsă de comunism și tentația de a fugi din țară îl urmărea și pe el. Spune că n-a vrut să-și pună în pericol familia și de aceea n-a făcut-o, iar după 40 de ani se felicită pentru decizie.
Care e povestea meciurilor cu Real? Cum îi vedeați pe acei jucători? Pentru noi parcă veneau de pe altă planetă. Câștigători de 5 ori ai Cupei Campionilor Europeni. În turul doi am căzut cu ei, după ce trecusem ușor de campioana Luxemburgului. Făcusem un cantonament la Sinaia, se amânase și o etapă, ca să ne pregătim, deși pauzele nu ne făceau bine pentru că o mai scăpam la un șpriț.
Au fost emoții mari? În timpul jocului m-am eliberat de emoții. Aveam o grămadă de emoții înainte. Transpiram, nu puteam să dorm. Mă gândeam la adversarul direct. Eram copleșit. M-am eliberat de stările emoționale și jucam de la egal la egal, chiar dacă ei aveau valoare superioară. Făceau un angajament fizic incredibil. Știau să se plasese, să te împiedice să intri în posesia mingii. Santillana se demarca mai repede și intra în contact fizic cu mine, făcea un mic fault și intra el în posesie. Noi făceam multe cantonamente în străinate și aveam experiență. Asta s-a văzut și în meciuri. Am reușit să-i batem cu 2-1.
În periplurile prin stăinătate nu v-ați gândit să nu vă mai întoarceți? De câte ori m-am gândit să rămân. Am și avut oferte, dar eram un altfel de caracter. Eram căsătorit. Mă gândeam cum să îmi aduc nevasta, erau părinții, socrii. Le-aș fi făcut probleme. Am avut ofertă de la Besiktas, dar nu mi s-a dat voie să plec. Unii mai plecau și așa.
Șantajat sentimental să revină la Corvinul
Perioada FC Argeș se apropia de final pentru Remus Vlad, dar urma să pună umerii la schimbarea destinului unei alte formații ce devenea „la modă” în România: Corvinul Hunedoara. Cu el a început reconstrucția acelei echipe, a cărui apogeu era să fie aducerea lui Mircea Lucescu, ca jucător și antrenor. Remus Vlad povestește cum l-au convins hunedorenii să revină acasă, cu niște subiecte de examen la facultate false și cum a început să se formeze ca antrenor, cu un prim talent descoperit: Mircea Rednic.
V-ați întors la Hunedoara și ați pregătit echipa pentru venirea lui Mircea Lucescu… Absolut. Am fost primul jucător de Divizia A retransferat la Hunedoara în Divizia B. Cei de acolo m-au muiat. „Remus, tu ești hunedorean. Ești născut aici, te-ai format ca jucător la Corvinul, nu poate să te lase inima să nu pui umărul la readucerea echipei în Divizia A”. Nu puteam să nu accept. Am spus că mă întorc, dar numai după terminarea facultății. A venit cineva să-mi plaseze niște subiecte pentru examenul de stat, ca să fie siguri că îl iau. Erau false însă. Norocul meu a fost că am parcurs materia. În sală au apărut alte subiecte. L-am luat pe puterile mele, astfel.Se spunea că fotbaliștii erau ajutați. Eu nu contest, dar eu luam numai 9 și 10 la examente, la Educație Fizică și Sport.
„Eternul antrenor” pentru Corvinul, Gloria Bistrița și U Cluj
Cariera de antrenor a lui Remus Vlad are o axă fixă: Hunedoara – Cluj – Bistrița. A antrenat echipa natală de 3 ori, Universitatea Cluj în două rânduri și Gloria Bistrița un deceniu. În general a schimbat pentru moment soarta acestor echipe. Își amintește însă și de scurta perioadă cu „manevrele scârboase” de la Dinamo.
Ați primit și post? Sigur. Am fost angajat profesor la un liceu din Hunedoara și mergeam pe acolo.Ca jucător aveam o grupă de copii. Am făcut selecție de pitici prin toate școlile din oraș. Printre acei jucători veniți la selecții era și Mircea Rednic. L-am găsit la o școală generală. În fiecare zi aveam câte 50-60 de copii la selecție. Eu am pus bazele acelei echipe a Corvinului. Apoi au venit mulți alții, convinși de faptul că eu am acceptat. Veneau pentru că era centru muncitoresc și se plătea bine. Veneau să câștige niște bani. Erau prime bune, pe lângă cfaptul că erau angajați în combinat. Când deschideau discuțiile se spunea Remus Vlad e deja acolo. Am devenit o marcă pentru celelalte transferui. Așa a venit și Lucescu.
Cum a fost perioada de început în antrenorat? Eu eram calificat ca antrenor. Lucescu nu era. Am jucat împreună cu el un an, un an și ceva și apoi m-am retras, din cauza unor probleme de sănătate. Am început la Corvinul, după ce plecase Lucescu. Îmi doream să mă clasez și eu pe un loc de Cupă Europeană. Am eliminat Graz Austria, din Cupa UEFA, apoi am căzut cu Sarajevo. Am condus cu 4-2 ?i am fost egalați, 4-4. Susic, actualul selecționer al Bosniei, un jucător gen Dobrin, ne-a dat două goluri. Apoi aflasem o șmecherie. Fără să știu eu, clubul îi transfera la Dinamo pe Andone și Rednic. Am aflat și am demisionat.
Ați plecat la U Cluj? Da. Am fost chemat de Remus Câmpeanu și am promovat Universitatea Cluj în Divizia A. În primul an nu am putut, pentru că Poli Timișoara câștiga cu aranjamente. Prim secretarul de la Timiș fusese la Hunedoara. Ei câștigau toate meciurile cu echipele din Hunedoara. Al doilea sezon am dat de altă belea, Gloria Bistrița, dar, dar am promovat în 85 în Divizia A. Apoi am plecat cu o selecționată de tineret în China, cu mai mulți tineri de la Universitatea. Am câștigat acel trofeu în două rânduri consecutive.
Ați devenit un antrenor cunoscut după 1990 și ați ajuns și la Dinamo. De ce nu ați rămas mai mult acolo? M-am lovit de niște probleme foarte mari. Am luat echipa de pe 7 și am dus-o în cupele europene. Era într-o situație disperată. Au fost cedați Leo Grozavu, Mihali, Viorel Moldovan. Erau niște manevre scârboase chiar, în spatele meu și bineînțeles că erau niște fracțiuni din galerie manevrate, care mă înjurau. Nu mă calificasem mai departe în Europa. L-am adus pe Simionaș pentru cupele europene, ăla mi-a gafat… Rezultate nu erau, jucătorii valoroși plecaseră și erau bisericuțe, ca la Dinamo, că eram înconjurat doar de dinamoviști. Aveam spioni peste tot, la toate antrenamentele. Am demisionat.
Un infarct și două stenduri: „Dumnezeu mi-a dat a doua viață”
Remus Vlad spune cu tărie că trăiește pentru a doua oară. N-a trecut mult timp de când a suferit un infarct. A trecut printr-o intervenție chirurgicală la inima grea încercată de emoțiile de pe stadioane. Obișnuit să-i controleze pe alții, acum este el cel controlat de doctorul care l-a salvat. Omul alături de care Reghecampf și Șumudică și-au început cariera de antrenori spune că mai vrea doar să plece în vacanțe și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a dat o „a doua viață” pentru că „fotbalul e mai mișto când îl privești de afară”.
Revenind la ultimii ani în antrenorat, ați fost omul care i-a lansat în meserie pe Reghecampf și Șumudică. Cine e mai bun? Am fost supervizorul lor. Ambii sunt niște antrenori tineri cu perspective, cu calități. Șumi e un tip de antrenor a cărui trăsătură dominantă e apropierea de jucători și mobilizarea înainte de joc și la pauză. Are un stil propiu, un folclor propriu, care duce jucătorii la un nivel de fierbere. Ă‚sta e mai balcanic. Reghe e mai organizat, cu o educație germane. Face totul, nu-i scapă nimic. Îi place să conducă totul. Se implică în meniuri, în echipament, în cantonamente, transport, ieșirile în grup. După apariția lui Thomas organizarea a fost perfecta. Participarea lui Reghe e totală, mai puțin în pregătirea fizică. Thomas e un super preparator fizic.
Ce face la 70 de ani un om care și-a dedicate viața fotbalului? Să îți spun ceva ce n-am vrut să spun. Am făcut un infarct și am două stenduri pe inimă. Era chiar după ce s-a întâmplat cu Cotabiță. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o a doua viață. Am avut noroc cu doctorul Homorodean, prin a cărui mână am primit a doua viață. Sunt sub supravegherea lui. Regimul meu este de a-mi petrece viața într-un un program ales, nu impus, cum era înainte.
Acum vă simțiti bine? Da, dar trebuie să evite temperaturile foarte mari și foarte scăzute. Vreau să merg în Turcia în mai, când nu e așa cald și la Ierusalim să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru viața dăruită. Cam asta e viața mea acum. Poate aș mai putea să dau sfaturi cuiva, dar tinerii antrenori de astăzi cred că le știu pe toate. Dacă eram solicitat probabil aș fi vrut să fac asta. Dar parcă e mai mișto să privești din afară….
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER