Sulf, de Lupescu și Burleanu. Sfârșitul dizgrațios al unei campanii cu Ayatollahi, mullahi, Aleși și pezevenchi

Dizgrațios final de campanie electorală pentru șefia FRF!

N-are rost să teoretizăm imaginând un scenariu în care, miercuri dimineață, Marcel Pușcaș – singurul candidat cu un program aplicat pe problemele reale ale fotbalului românesc – va conta în lupta pentru președinția federației. El speră la 70 de voturi, Burleanu spune că va lua vreo 7, probabil că și 30 ar fi un rezultat bun, la cum arată situația.
Pentru că Pușcaș, cu soluțiile lui clare la dezorganizarea și incompetența din zona copiilor și juniorilor – acolo de unde ni se trag toate -, nici n-a fost luat în seamă, în această luptă între cei doi monștri (unul – fost sacru, altul – nici măcar atât).

Vreau, în cele ce urmează, să vorbesc despre Ionuț Lupescu. Despre Răzvan Burleanu am scris până acum și cred că prea multe nu mai sunt de spus: un morman de minciuni și de falsitate ținut la un loc într-un costum (acum) scump. Un pezevenchi și atât.

În cazul lui Lupescu, lucrurile sunt mai complicate. Pentru că el, spre deosebire de Burleanu, cade de sus.

La sfârșitul lunii februarie, în conferința unde și-a lansat candidatura la președinția FRF, l-am întrebat pe Ionuț Lupescu cum comentează informațiile (prezente încă de atunci) potrivit cărora este susținut politic în această luptă pentru șefia FRF. Susținătorii din stafful său s-au uitat urât la mine, unii mi-au și reproșat, ulterior, că „nu te-ai putut abține” și că „trebuia să spui tu răutatea asta”.
Lupescu mi-a răspuns ambiguu și destul de alambicat, oricum, ideea era că, într-un fel sau altul, nega susținerea politică a partidului de guvernământ, la care făcusem referire textual.

Știam deja că nu e așa, că Lupescu nu este sincer. Dar n-am insistat pentru că, la fel de clar, știam că și Burleanu miza pe sprijinul unor baroni locali cu care avea înțelegeri punctuale. Pe când primul avea și susținerea a 99% din oamenii care au însemnat ceva în fotbal, el însuși fiind din această categorie, cel de-al doilea are prieteni în altă parte.

Apoi, când a demarat campania, au început să curgă pozele pe contul de Facebook al fostului internațional. Călărași, Brăila, Teleorman, Gorj… Peste tot, poze cu primari, șefi de consilii județene, șefi de consilii locale. Lucrurile erau clare.
Numai că acum, luni, Gazeta sporturilor publică un interviu cu Liviu Dragnea. Care indică direcția. Aproape ostentativ.
Ce înseamnă asta?

Nimic nou, Partidul a pus șaua pe sport și liderului său îi place tot mai mult să se joace de-a Demiurgul. A ordonat să se înființeze un fel de Rapid, a hotărât că șeful LPF trebuie să rămână Iorgulescu, acum dă indicații prețioase la alegerile pentru președinția FRF.

Literalmente zguduitoare, în toată această poveste, nu este hămeseala cu care acești urmași ai PCR înghit, pe nemestecate, România cu totul. Ci voluptatea cu care Lupescu se lasă îmbrățișat de Partid.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile seamănă a ritual inițiatic: Ayatollahul îi dă binecuvântarea alesului, care e purtat pe brațe, într-o procesiune bizară, pe la mullahii locali și prin templele minciunii, unde este tămâiat cu slugărnicii în îndelungi slujbe televizate. Iar alesul Partidului pare că se simte bine în această postură.

Povestea începe să provoace, deja, indigestii.

Urmând această traiectorie, Lupescu și-a autorefuzat, de fapt, simpatia publicului. Ar fi fost foarte simplu pentru el să aibă totul: și susținerea opiniei publice, și sprijinul Partidului. Era nevoie doar de puțină discreție.

A ales să fie ostentativ, nepăsător la nuanțe, strident în această baie de sulf. Indiferent de rezultatul votului de azi, el este cel care a pierdut, de fapt.
Pentru că Burleanu n-avea nimic de apărat. Șeful FRF a fost egal cu el însuși în această campanie electorală. Mincinos, fără scrupule, impertinent, decis să calce pe cadavre. Exact cum îl știm. Pe când Lupescu părea că vine din altă lume. Eroare.

Tot acest circ se va termina acum. Urât, dar se va termina. În sfârșit.

Ne rămâne certitudinea că, nici după 30 de ani de la așa-zisa cădere a comunismului, fotbalul românesc nu și-a proclamat independența. În august 1990, Cornel Dinu și Bogdan Niculescu Duvăz (da, nu greșiți, tot PSD!), doi miniștri, veneau personal la Adunarea Generală a FRF pentru a se asigura că președinte va fi ales Mircea Sandu și nu contracandidatul său și preferatul electoratului, Mircea Pascu.
Dar de atunci au trecut mulți ani…

P.S. Nu e cazul să empatizați cu Burleanu în această poveste. El nu este dinainte învins – a înfășurat deja eficient cu pânza de păianjen a intereselor meschine fotbalul intern – și nu este nici personajul pozitiv. Dacă va pierde puterea, o va pierde exact la fel cum a câștigat-o.
Bine că, măcar, de data asta, n-a mai intrat nimeni la pușcărie!