Poate ar fi fost nevoie ca, la FRF, șeful cel mare să ceară formarea unei comisii speciale, să facă apel la cei mai importanți antrenori pe care-i are România, astfel încât acum, la finalul Mondialului rusesc, pe masa prezidențială să aterizeze un raport complet, o analiză amănunțită a celui mai important eveniment fotbalistic al lumii.
În lipsa acestui studiu care să ne așeze corect în raport cu restul planetei, rămâne ca fiecare să înțeleagă ce vrea. Iată cum am văzut eu această a 21-a ediție a Cupei Mondiale, a treia la rând care, cred, a răsplătit corect conceptul plicticos din spatele succesului civilizației europene: muncă, viziune, seriozitate.
De ce a câștigat Franța?
Ar trebui, poate, să depășim, în sfârșit, cheia facilă a predestinării care bănuim că ne guvernează, nouă și altora, viețile. Franța n-a câștigat „pentru că a avut noroc”, „pentru că a naturalizat negri”, „pentru că a furat cu arbitrii” etc. Franța a câștigat pentru că muncește de decenii la succesul ăsta. Sub picioarele jucătorilor care au ridicat trofeul duminică, la Moscova, este o fabrică subterană întinsă pe zeci de etaje, care muncește non-stop. Franța s-a prezentat la Mondiale cu o fuziune între individualități de primă clasă, un spirit de echipă desăvârșit și un staff tehnic inteligent, profesionist, cu personalitate.
Deschamps a știut să alcătuiască, din piesele de lego puse la dispoziție de fotbalul francez, cea mai interesantă jucărie.
Franța 2018 nu este, poate, la fel de bună precum Franța 1998. Dar echipa de acum e mai tânără, iar comparația ar trebui s-o facem, de fapt, la următorul Mondial. Dacă joacă așa la 19 ani, oare cum va juca Mbappe la 23? Sau la 27? Cred că, în fotbalul mondial, urmează o eră franceză, așa cum în urmă cu un deceniu a fost o eră spaniolă. Actuala generație, pe măsură ce se va maturiza, va deveni o mașinărie formidabilă. Specialiștii, mai prudenți, vorbesc de o revenire a Germaniei, a Spaniei, o ascensiune a Angliei. Mi se pare că toate sunt, în acest moment, la mare distanță în urma francezilor.
Ce s-a întâmplat cu Germania și Spania?
Nemții au venit la Mondialul din Rusia fără nicio noutate în joc și într-o formă mult mai slabă decât acum 4 ani. Rezultatul s-a văzut
Germania și Spania au venit la Mondialul rusesc încremenite în proiect. În ambele cazuri a fost un cumul de factori. Nemții au venit obosiți, s-a văzut asta. Sătui de fotbal. În aceeași situație au fost și alții, dar unii au reușit să depășească blazarea, iar alții – nu. În cazul campioanei mondiale din 2014, a mai fost ceva: Joachim Low, selecționerul ultimilor 12 ani, n-a reușit să aducă nicio noutate în jocul deja cunoscut al Germaniei. Criza se prefigura, pentru cine avea ochi să vadă, încă din meciurile amicale de dinaintea startului: înfrângere cu Austria, victorie chinuită cu Arabia Saudită. Dar era prea târziu, sau, poate, nici Low n-a mai găsit soluții. Așa că Germania s-a prezentat la Mondiale încercând să repete rețeta din 2014, dar cu o echipă mai slabă și ieșită din formă. A ieșit ce-a ieșit. Spaniolii, deși au izbutit, totuși, să treacă de grupe, sunt deja desueți. Se fac 10 ani de când practică același stil fără nici cea mai mică inovație. I-a învățat toată lumea. Pe măsură ce din echipă au ieșit fotbaliștii excepționali ai generației 2010, stilul a devenit și mai ineficient. La aceste probleme a contribuit și criza internă, cu schimbarea de antrenor chiar în buza Mondialului. Poate cu Julen Lopetegui ar fi fost altceva, dar mi se pare puțin probabil ca Spania să fi reușit cu mult mai mult decât a făcut-o în realitate. Pentru iberici, turneul din Rusia ar trebui să însemne mult-amânata resetare a sistemului. E nevoie de o schimbare, pentru că naționala Spaniei e deja la al treilea turneu final dezastruos, după eliminarea din grupe la Mondialul din 2014 și înfrângerea din „optimile” Europenelor din 2016.
Ce-au pățit Argentina și Brazilia
Argentinienii fac ce fac și reușesc, la fiecare 4 ani, să se prezinte cu niște selecționeri mult sub nivelul lotului. Sampaoli n-a avut autoritatea și personalitatea necesare să facă ordine într-un lot plin de vedete
Argentina a venit cu Messi, Brazilia cu Neymar. Niciuna n-a avut antrenor. Sampaoli și Tite sunt profiluri diferite, dar, în fond, nu au anvergura pentru a fi selecționerii celor mai puternice școli de fotbal din America de Sud. Despre Sampaoli – dat afară duminică de federația de la Buenos Aires – s-a spus, în timpul Mondialului, că nici măcar nu făcea el echipa. Iar vedetele lăsate pe bancă, la fel ca și titularizarea lui Mascherano, erau rodul influenței lui Messi. Argentina este, de fapt, la al treilea Mondial consecutiv când se prezintă fără un selecționer veritabil. În 2010 a fost Maradona, pus acolo pentru că este Dumnezeul Argentinei (și, ar spune unii, al fotbalului de pe tot Pământul). În 2014 a fost Alejandro Sabella. Atunci a ieșit ceva mai bine. Acum l-au numit, ei știu cum și de ce, pe Sampaoli, iar echipa a arătat a orice, numai a naționala Argentinei nu. Probabil că, dacă ar fi avut cum, oamenii ăștia ar fi pus-o în funcție și pe răposata Evita Peron.
Brazilia e clar în declin, nu mai are generațiile din 1982, 1994 sau 2002, ca să nu mai invoc legendara trupă din anii ”50-”70. Dar, chiar și așa, rămâne o națională foarte puternică, împănată cu fotbaliști buni. Tite are altă personalitate decât Sampaoli, își ține jucătorii în frâu, dar asta nu înseamnă, până la urmă, nimic, dacă nu știi să și scoți ce e mai bun din ei. Selecționerul Braziliei n-a antrenat niciodată în Europa și, chiar dacă în Brazilia a avut rezultate foarte bune, e greu să nu remarci sincopele din cariera presărată cu ani sabatici, concedieri intempestive și escapade la echipe din Orientul Mijlociu.
Arbitrajul video, un pas înainte
Asistența video promite să elimine multe din erorile arbitrilor, dar în același timp pare să le slăbească acestora autoritatea în fața jucătorilor
Ca orice noutate, apariția ajutorului video pentru arbitri a fost întâmpinată cu mare ostilitate. Dar lumea se va obișnui, treptat, cu această nouă regulă, așa cum s-a obișnuit, la vremea respectivă, cu apariția ofsaidului, a schimbărilor și a prelungirilor. Deocamdată, după acest prim turneu final, se poate observa că au fost mai puține erori decisive ale arbitrilor. Cel puțin 5-6 penalty-uri fie s-au acordat, fie au fost anulate după consultarea imaginilor video. Teoretic, apariția acestei monitorizări va pune presiune mai mare pe jucători să respecte regulile. Încă mai sunt momente în care trișorii au reușit să-i tragă pe sfoară pe arbitri, dar ele sunt mai rare. Pe de altă parte, se poate constata o scădere a autorității arbitrilor. Acum, practic la fiecare fază discutabilă jucătorii care se consideră nedreptățiți protestează îndelung, cerându-le „centralilor” să oprească meciul și să vadă reluarea. Unii cedează, alții nu, generând alt fel de polemici, teoria conspirației oricum omniprezentă: arbitrul „nu vrea” să vadă reluarea ca să nu sancționeze o anumită echipă. Discuția va continua la infinit, dar, trăgând linie, vedem că arbitrajul video, ca orice altă inovație tehnică, depinde tot de factorul uman. Folosit cu bună-credință, va ajuta fotbalul.
Vestigiile Mondialului de 14 miliarde
Un blogger rus a filmat, în ziua finalei, stricăciunile provocate de o ploaie torențială la stadionul de 220 de milioane de euro din Volgograd. Arena a fost inaugurată la Cupa Mondială și va fi folosită, de acum încolo, de echipa din localitate, Rotor, din liga a doua a Rusiei
O știre propagată mai întâi pe rețelele sociale rusești, apoi în presa mondială anunță luni că, exact în ziua finalei de la Moscova, împrejurimile și stadionul din Volgograd (fostul Stalingrad) au fost grav afectate de o ploaie torențială. Infrastructura făcută de mântuială a dus la alunecări de teren. Rusia lui Putin a investit peste 14 miliarde de dolari în acest Mondial, stabilind un nou record absolut al cheltuielilor făcute de o țară-gazdă pentru această competiție. Precedentul record fusese stabilit de Brazilia, acum 4 ani, la Mondialele trecute, cu 11,8 miliarde. Și în 2014, și în 2018 s-au ridicat mari semne de întrebare pe marginea cheltuielor suportate din bugetele țărilor respective. Contracte preferențiale ajunse la firme legate de cercul de oligarhi ai lui Putin și ai mafiei rusești, costuri supraevaluate, bani aruncați aiurea într-o infrastructură prea mare pentru nivelul actual de dezvoltare a localităților respective, generând de aici pierderi și alte cheltuieli greu de susținut cu întreținerea etc. Se va repeta, în bună măsură, rețeta Olimpiadei albe de la Soci, în care s-au investit 40 de miliarde, iar acum mare parte din infrastructura construită se degradează nefolosită. Rușii au organizat o competiție extraordinară în condiții bune, fără incidente neplăcute, dar această mândrie îi va costa scump în anii următori.
Dar stați puțin, că asta nu-i nimic. Unele surse spun că toate recordurile posibile și imposibile vor fi spulberate peste 4 ani, când Qatar se așteaptă să cheltuiască circa 220 de miliarde de dolari pentru următoarea Cupă Mondială. Care, apropo, țineți-vă bine, se va juca – a anunțat FIFA oficial acum câteva zile – în noiembrie-decembrie 2022! Vom trăi, probabil, s-o vedem și pe-asta…
Încă un turneu din care rămânem cu bășcălia și veșnicele noastre complexe
Principala concluzie trasă după Mondiale în studiourile TV și pe rețelele sociale nu a fost aceea că succesul croaților se datorează moduluil în care aceștia muncesc și se organizează, ci că „au genă de luptători”. Și, deci, nu e nimic de făcut ca să ajungem și noi cândva în locul lor. Fatalitate, așa a vrut soarta
Explicațiile care s-au propagat, începând de duminică seară, pe rețelele sociale și în studiourile TV pe teme precum „gena de luptători” a croaților și „Franța, prima echipă africană care a câștigat titlul mondial pentru Europa”, îmi amintesc de bancul ăla de pe vremuri. Rușii și americanii fac concurs de punctualitate la metrou. „Noi am câștigat”, zice americanul, „că metroul nostru întârzie, în medie, două secunde, iar al vostru 10 minute”. „Da, dar voi aveți șomeri”, răspunde prompt rusul.
Cam asta e. Cine râde de francezi că au reușit să își folosească la maximum resursele nației, pentru a domina fotbalul mondial? Unii care nu s-au mai calificat la turneul final de 20 de ani. Care au un președinte de federație incapabil să numească măcar 4 jucători din cea mai bună generație a fotbalului românesc (maximul posibil a fost 3, apoi a fost nevoie de ajutorul ziariștilor din studio) și care spune că meciul cel mai tensionat pe care l-a văzut el la națională a fost un 1-1 cu Finlanda.
Federația croată îl are președinte pe unul, Davor Suker. Noi îl avem pe Răzvan Burleanu. Și nu oricum, ci ales de „oamenii de fotbal” cu 70%! Despre ce vorbim? Sigur că nu „gena de luptători” i-a dus pe croați în finală, ci felul în care au muncit. Am întrebat, de-a lungul timpului, mulți sportivi români de excepție cum au ajuns la performanță. Invariabil, mi-au răspuns că a fost 99% transpirație și 1% talent. Au muncit până au leșinat, au muncit cu patimă și peste program, zi de zi, ore în șir, ca niște Sisifi, pe călduri de 40 de grade vara și prin nămeți până la brâu iarna. Pentru ca noi să îi vedem pe stadioane sau la televizor făcând, în finale de Grand Slam, campionate mondiale și europene, totul aparent simplu, „din talent”. Ideea e că secretul succesului nu stă nici în „gena” croaților și nici în „importul” francezilor, ci în respectul față de meserie. Croații nu se nasc mai fotbaliști decât românii, dar devin pe parcurs. După cum Mbappe și Pogba au ajuns ceea ce sunt azi nu datorită culorii, ci pentru că iubesc cu disperare fotbalul și, înainte să viseze milioane în bancă, au visat să ridice Cupa Mondială deasupra capului.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER