Andru Nenciu despre Belgia – Japonia 3-2. „E vorba despre suflete curajoase”

E vorba despre trăiri și puterea de a visa până la capăt. De atitudine! De capacitatea de a nu-ți pierde capul, chiar dacă-ți consideri adversarii o națiune de slăbănogi. Chiar dacă știi că-i poți lovi direct în inimă. E vorba despre mentalitate. Și un chef monstruos de a deveni mai bun. Și mai bun. Cel mai bun.

E vorba despre cum nu trebuie să te prăbușești după ce ai fost lobat, înșelător, cu creștetul capului. De gardă ținută sus deși un gol îți va invada mintea până când oscioarele ostenite îți vor dicta să te lași de portărie și să te apuci de povești.

E vorba despre respect și rațiune. De voința de a nu te da bătut. De forța de a te redescoperi după ce ai fost curățat. De a crede în șansele tale. Și de a pune într-un sprint, un tackling sau o execuție toată puterea cu care ai fost înzestrat. De la mamă, de la tată, de la Dumnezeu, de la antrenorul care ți-a dat prima palmă peste ceafă.

Belgia – Japonia e lecția care arată că te poți hrăni cu otrava aruncată de dușmanul-prieten. E meciul de pus în fața ochilor unui țânc cu 10 pe spate, un puști ai cărui ochi încep să dobândească memorie. Îi va folosi. Toată viața. Pentru că sportul îți arată că n-ai timp să clocești vreun gând de preamărire până când n-ai urcat în autocar. Pentru că de la bucuria pe repede-înainte al lui Inui, la pumnul azvârlit de Shoji, în iarbă, n-ai timp să clipești.

Și mai e vorba despre vigoare și ambiție. Chiar dacă nu te dă talentul afară din casă. Chiar dacă ești o firimitură de om. Sau chiar dacă ți-ai pierdut și banderola de căpitan de la națională după ce ai fost măcelărit de accidentări. Belgia – Japonia nu e pentru loseri. Pentru cei care nu se descotorosesc de tot felul de metehne. De „nu pot”. De „nu am”. De „stai așa”. De „lasă pentru mâine”. E despre acum. Secunda asta. Despre nu există „nu pot”.

Se spune că o echipă poartă pecetea personalității antrenorului care-i imprimă la orice oră din zi și din noapte un stil de joc inconfundabil. Belgia și Japonia ar fi jucat la fel, în optimi, la Mondial, și fără oamenii cu cămăși scrobite și sacou impecabil. Pentru că pe teren au fost suflete curajoase. Eroi. Băieți greu de stăvilit. Capabili. Să-și strivească umerii. Sau să termine cu bărbiile dislocate. Istoviți. Epuizați. Până la capăt!

Rândurile de mai sus sunt pentru… Alege tu! Japonezi, belgieni…

Sau chiar pentru ai noștri.