Cristian Pletea și Rareș Șipoș sunt, acum, cei mai buni prieteni, dar și liderii echipei României de juniori U18 la tenis de masă, protagoniști pe afișul Campionatului European organizat în perioada 15-24 iulie, la Cluj. Mai mult, cei doi vor apărea pe podiumul probei de dublu, alături de un alt român – Dragoș Oprea – ordinea urmând a fi stabilită, marți, în ultima zi de întreceri în Sala Polivalentă din „Orașul-Comoară”.
Povestea lui Cristi începe la Constanța, în orașul Elizei Samara, dar și al Simonei Halep, cu o invitație la sala de tenis de masă lansată de un antrenor care locuia în același bloc cu familia Pletea – un prieten devenit mentor pentru puștiul ambițios de cinci ani și jumătate. O imagine de atunci avea să îi rămână lui Cristi întipărită pe retină și în suflet, cu acei mulți copii fericiți pe care i-a găsit prima dată în sală, acei copii gălăgioși și dansul agresiv al unor mingiuțe albe care zburau în toate direcțiile.
Povestea lui Rareș începe la Cluj, orașul care acum găzduiește Europeanul de tenis de masă pentru juniori, STAG 2018. Și într-o zi în care a vrut să meargă la schi. Nefiind zăpadă însă, puștiul a fost dus de tatăl său la sala de tenis de masă din apropiere. Și Rareș a rămas legat cu fire de oțel de sportul cu mingi albe, palete și fileu.
Poveștile celor doi s-au intersectat în urmă cu zece ani, la concursuri, atunci când fiecare avea 8 ani. La început, aproape că s-au urât: Cristi vedea în Rareș singurul copil pe care nu era chip să îl învingi la masa de tenis. Îl visa nopțile, dar asta l-a ambiționat și după doi ani de dominație a clujeanului, a început să câștige și constănțeanul. Duelul Cristi Pletea – Rareș Șipoș s-a echilibrat, iar la trei ani după ce se întâlniseră prima dată, cei doi legau deja o prietenie care avea să devină din ce în ce mai trainică, chiar dacă și acum sunt competitivi de la primul până la ultimul fir de păr. Această prietenie i-a motivat spre vârf și a alimentat cea mai mare performanță a tenisului de masă românesc la nivel de juniori, băieți – o primă medalie din istorie la Campionatul Mondial, în proba pe echipe.
„Sutem de mici în competiție. Lucrul ăsta ne-a ajutat foarte mult pe amândoi, așa am progresat, pentru că am fost mereu eu contra lui. Vulcanici – așa ne simțim noi bine„, spune Cristi Pletea, declanșând totul. Jocul este unul încrucișat: l-am provocat pe Cristi să ne răspundă la întrebări despre Rareș, pe Rareș să vorbească despre Cristi, cei doi băieți fiind la câțiva zeci de centimetri unul de altul și completându-se, ca într-un meci de dublu.
„Se vede că mă cunoaște cam de mult timp…” versus „Nu stau cu el în cameră, dar, totuși, știe!”: superstiții versus obiceiurile cu fețele de paletă
Cristi, ce nu îi place lui Rareș să i se întâmple în vestiar, chiar înainte de concurs? Cristi: Nu îi place să fie stresat de alții, vrea să fie lniștit. Dar sunt și meciuri și momente când vrea să simtă că e cineva acolo, să țipăm, să ne luăm în brațe, să ne spunem – „hai, că se poate„. Sunt și acele momente în care vrea să fie liniștit, singur, să stea să se gândească la lucruri, la tactica pe care o are de făcut și eu îl simt când are nevoie de acest lucru și când are nevoie de celălalt lucru.
Deci, Rareș, tu vrei încurajare înainte de concurs? Și Cristi? Rareș: Are dreptate, cam în totalitate. Se vede că mă cunoaște cam de mult timp (n.r. – râde). Cristi e mai diferit față de noi. El are calea lui de a pregăti meciurile. Are momente în care are nevoie să fie lăsat singur, are momente când simte nevoia ca o persoană să discute cu el și trebuie să îl cunoști foarte bine ca să îl simți aproape și să știi de ce are nevoie sau dacă are nevoie să fii cu el. El chiar dacă este lăsat în pace, oricum va intra la masă și va da sută la sută.
Foto: Cezara Paraschiv / ProSport
Sunt superstiții, Cristi – să nu pună lumea mâna pe prosopul tău, pe paletă, poate pe o manșetă norocoasă, să nu facă nu știu ce înainte de concurs? Cristi: Nu prea am superstiții de genul ăsta. Ok, am și eu superstiții ca și orice sportiv, dar nu țin foarte mult la ele și cred că e bine să nu ai așa multe superstiții, pentru că sunt momente, poate, în care nu îți ies și după aia te gândești la asta și nu poți să mai joci.
Rareș, știi care e superstiția lui Cristi? Rareș: Poate cea cu două prosoape? (n.r. – zâmbește și se uită spre Cristi) Cristi: La mine superstițiile depind de turneu. Le schimb tot timpul. E mai mult o rutină la fiecare concurs. Văd prima zi că mi-a mers bine când am avut două prosoape și – nu știu – am dat mâna cu toți, sau nu am dat mâna cu niciunul – trebuie să păstrez tot concursul.
Rareș ce face? Cristi: Stai să mă gândesc… Rareș, nici el nu prea are! Le face ca mine, pe concurs. Rareș: Chiar nu. Nu am un ritual specific înainte de fiecare meci din viața mea. Dacă la primul meci am făcut ceva și am câștigat, încerc să păstrez același lucru pentru comfortul meu psihic. Dar nu sunt fixat pe superstiții și consider că nu este bine să te legi de lucruri pe care, practic tu nu le poți controla.
Câte fețe de paletă are coechipierul tău? Rareș: Haha! Cristi are foarte, foarte multe fețe! Cred că își aduce, în medie, la un concurs normal – nu ca acesta, mult mai lung, își aduce cinci-șase perechi, adică 12 fețe! Acum nu știu exact, dar sunt convins că are la el cel puțin zece perechi.
De ce mai multe acum, Cristi? Cristi: Tot timpul îmi iau toate fețele la mine ca să fiu sigur. Așa e, are dreptate, aici am zece perechi de fețe – și nu stau cu el în cameră!, dar, totuși, știe! Mi-am luat multe ca să fiu sigur, dacă nu îmi va plăcea ceva, o față, să pot să o schimb imediat. Fețele nu sunt toate la fel, chiar dacă sunt aceeași marcă. Și vreau să fiu sigur că la masă fețele sunt așa cum aș vrea eu să fie.
Rareș cu câte perechi vine? Cristi: Rareș vine cam cu patru perechi. Dar el le are tot timpul bune! Nu prea se gândește la chestia asta. Ce pune – cu alea joacă. Doar când se uzează foarte mult le schimbă. Dar, în general, nu vine cu foarte multe. Rareș: Așa e! Nu prea obișnuiesc să le schimb (n.r. – e întrerupt) Cristi: Probail că e ardelean și îi e lene… (n.r. – râde) Rareș: Aaaa, nu e vorba de asta, dar așa m-am obișnuit. Iar când le uzez, le dau mai departe celor mici (n.r. – așa cum mărturisea că face și Andreea Dragoman) sau le țin pentru mine, în caz că sponsorul mi le cere înapoi.
„El, la zece ani, avea vreo 400 de medalii. Mergea la absolut toate turneele care existau – Cupa 1 iunie, Cupa de vară, Cupa de iarnă, Cupa de primăvară! Indiferent ce sărbătoare era, se făcea un concurs – Rareș câștiga!”
Ce paletă sau față de paletă a păstrat Cristi, ca suvenir, după un concurs mai special? Sau ce suvenir are acasă de la tunree? Rareș: Țin minte, când a luat primul lui titlu de campion european la dublu mixt, verișoara lui, Mihaela, i-a scris pe paleta cu care a câștigat – „Cristi, campion european la dublu mixt” și sunt sigur că o are și acum. Cristi: O am, o am pusă lângă trofeele de la Europene și Mondiale. Am dulapuri diferite pentru trofeele de la concursurile naționale și Open-uri, față de cele Europene și Mondiale.
Rareș ce suvenir are acasă? Cristi: Aaaaa, Rareș are multe! Are un trofeu – că eu am dormit la el, și el a dormit la mine de multe ori – are un trofeu Campionul… Clujului? sau cum îi spunea? (n.r. – uitându-se spre Rareș). Copilul anului? Sau Copil de Aur? Un trofeu de la 9 ani! El, când era foarte mic, obișnuia să meargă la absolut toate concursurile care se organizau. El, la zece ani, avea vreo 400 de medalii. Mergea la absolut toate turneele care existau – Cupa 1 iunie, Cupa de vară, Cupa de iarnă, Cupa de primăvară! Indiferent ce sărbătoare era, se făcea un concurs – Rareș câștiga!
Și tu nu concurai, sau veneai pe doi? Cristi: Eu nu concuram, dar eram foarte invidios, pentru că eu aveam 20 de medalii, 30 de medalii de la Naționale și alte câteva concursuri, iar când îl întrebam, el îmi spunea că are 250 de medalii, 300. Și eram foarte invidios pe el (n.r. – râde). Acum nu știu unde la mai are, dar le are pe undeva și se mai uită din când în când la ele, își aduce aminte cum era atunci.
Cât de mare e locul de depozitare? Rareș: Le țin în două locuri. Mi-am făcut o vitrină specială cu trofee în sala mea. Le am acolo pe perete – o parte, iar cele mai valoroase pentru mine, sentimental, le țin acasă, în camera mea.
„Din punctul ăsta de vedere, se aseamănă puțin cu Mike Tyson: și el era, tot așa, un caracter puternic, care se considera într-un mod pozitiv – superior față de ceilalți”. Tricoul lui ‘the GOAT’ prins de tata
Ce autograf are Cristi acasă? Rareș: Habar n-am. Asta chiar nu știu. Dar Cristi nu e genul care să ceară autografe, să meargă să facă poze cu oameni. Din punctul ăsta de vedere, se aseamănă puțin cu Mike Tyson: și el era, tot așa, un caracter puternic, care se considera într-un mod pozitiv – superior față de ceilalți.
Chiar nu ai nici unul? Cristi: Nu! Are dreptate. Nici Rareș nu cred că are foarte multe, pentru că noi, acum, am ajuns la nivelul la care suntem în competiție cu toți jucătorii, până și cu locul 1 mondial la seniori. Noi dacă jucăm la un concurs, intrăm să câștigăm – nu contează cine e în față. Poate, când eram mai mic, am făcut o poză cu Jean-Michel Saive, când aveam 11 ani, dar nu am mai făcut asta. Anul acesta, de exemplu, la Campionatele Mondiale de seniori, eu am jucat cu cel mai valoros jucător neamț – Timo Boll și el a jucat cu Dimitrij Ovtcharov – un excelent campion – Cupa Mondială, medalie la Olimpiadă. Am intrat la masă și am jucat cu ei. Am ajuns la nivelul la care ne duelăm cu ei și nu aș vrea să mă duc să iau autograf, dacă știu că joc cu el și pot să îl bat.
Despre Rareș spuneai că are – poate câteva autografe… Știi vreunul? Cristi: Aaaa, când era mic (n.r. – râde), a luat de la un jucător din Portugalia, Geraldo. Dar, sunt șanse foarte, foarte mari ca el să îl bată acum. La 11 ani era idolul lui, acum, cred că îl bate. De curând, nu cred că a mai cerut autografe sau a mai făcut vreo poză. Rareș: Da, așa e. Când eram mic și îl vedeam pe João Geraldo, eram fanul lui. Țin minte că am jucat cu Portugalia când aveam 11 ani. Am câștigat meci, dar nu am jucat cu Geraldo. Am pierdut cu Portugalia, 3-1, iar eu am adus singura victorie. Era la Open-ul Franței, cred, în 2012 sau 2011 și l-am rugat după meci să facă o poză cu mine. Daaaaar (n.r. – lungește vocala și apăsă pe cuvinte), am un tricou acasă, de când aveam 9 ani, de la poate cel mai mare – the GOAT, cum se spune în sport – Jan-Ove Waldner. Am tricoul lui, de când a venit o dată în Bistrița: a făcut o demonstrație și nu știu cum s-a nimerit că Waldner, după joc, și-a aruncat tricoul în tribune și tata l-a prins!
Care dintre voi îi are mai des pe părinți în sală? Rareș: Clar, eu. Tatăl meu este implicat sută la sută, este antrenorul meu, este managerul meu, îmi face programul. Când eram mic, era nelipsit de la turneele mele, din sală. Acum vine la fiecare antrenament și mă însoțește și la concursurile importante. Acum este la Cluj și, pentru mine este o bucurie de fiecare dată când tata vine să mă vadă. Cristi: La mine, la Europene au venit tot timpul. A venit și antrenorul care m-a descoperit și acum este la pensie, nu mai antrenează. Dar, în ultimii cinci ani, a venit de fiecare dată la Europene, nu și la Open-uri și la celelalte concursuri, prefer să mă duc singur, la fel cum merge și Rareș, cu echipa. Părinții vin doar la concursuri importante – Europene, Mondiale, Olimpiade când o să fie cazul.
Djokovic versus… Jack Sock
Duceți spiritul ăsta competitiv și în afara țarcului, în afara sălii de antrenament? Cristi: Depinde. ne mai contrazicem. Totul timpul e o competiție, cred eu, dar, în același timp, noi doi ne ajutăm cel mai mult și suntem cei mai buni prieteni. Când e ceva serios, sau unul dintre noi se simte mai rău, celălalt îl ajută și îi dă cel mai bun sfat. Știm că ne vrem binele unul altuia.
La tenis de câmp, cine ar câștiga? Cristi: El, clar! Rareș: Da, eu! Am jucat cu Cristi, acum doi ani, cred, când am venit la Cluj și l-am bătut destul de rău. Cristi: Mi-a dat cinci game-uri avans și m-a bătut 7-5! (n.r. – râd amândoi) Rareș: Eu, când eram mic, am practicat tenisul de câmp. Și acum, când sunt în vacanță, joc, îmi place să joc cu prietenii. Mă relaxez, îmi eliberează mintea, este un sport foarte frumos.
Rever cu o mână sau cu două mâini? Rareș: Cu o mână!
Idolul din tenis? Rareș: Roger Federer! Și… Novak Djokovic
Cam mare diferența dintre ei… Rareș: Da, dar aș spune Roger Federer pentru stilul pe care îl are și Novak Djokovic – pentru spiritul de luptă de care dă dovadă la fiecare meci în care intră în țarc.
Cu ce tenismen din ATP vă asemănați voi? Dacă ar fi să faceți o paralelă… Cristi: Mie îmi spun mulți că semăn cu Novak Djokovic. Și Rareș seamănă cu… hm…
Rareș nu se poate opri din râs. Caută să își ascundă fața.
Spune tu, Rareș, că te văd râzând… Cristi: Spune de ăla… Shaun sau John… Rareș: (n.r. – încă răzând) A fost foarte, foarte amuzant. Am jucat la Campionatul Național de Tineret cu Cristi, în finală. Eu am avut 2-0, el m-a bătut până la urmă, apoi mi-am aruncat paleta. Am fost foarte, foarte nervos. Iar când a venit un domn să facă premierea, mi-a spus că semăn cu Jack Sock. Cristi: Chiar seamănă cu Jack Sock! Am realizat și noi. Rareș: Da, semăn cu americanul-surpriză care a câștigat Wimbledonul, cu Mike Bryan.
„Eu sunt campionul României la asta, pe lângă că sunt campion la tenis de masă. Cred că sunt campion european!”
Cine a spart mai multe palete? Cristi: Eu sunt campionul României la asta, pe lângă că sunt campion la tenis de masă. Cred că sunt campion european! Bine, nu este un lucru bun, încerc să încetez cu lucrurile astea, mă maturizez, o să intru la seniori la anul și nu pot să mai fac gesturi de genul ăsta, pentru că și eu și Rareș o să plecăm să jucăm în Germania anul viitor, în campionate mult mai tari și cu jucători mult mai buni, cu mult mai mulți oameni care urmăresc. Vor fi 2000-3000 de oameni aproape la fiecare meci și nu pot să mai am o astfel de atitudine și să sparg palete de față cu toți. Părerea mea este că, de acum înainte, imaginea mea contează cel mai mult.
Deci, până acum ai fost un fel de Safin – de ajunsese Ion Țiriac să încerce să îl motiveze să nu mai spargă rachete cu un pariu, rusul trebuia să plătească pentru fiecare rachetă ruptă -, iar acum vrei să faci o schimbare ca Federer, să ajungi de la vulcanic la zen? Cristi: Nu ca Federer! Dar ca Djokovic e ok. Cred că am spart vreo zece palete toată viața mea, asta în condițiile în care sunt jucători care joacă aproape toată viața cu un singur lemn. Nu e ca la tenis de câmp unde schimbi rachetele. La tenis de masă, și două vieți poți să joci cu aceeași paletă.
„Eu mă consider genul de sportiv care trebuie să muncească mult, mult mai mult decât cei talentați ca să ajungă la nivelul lor. Talentul este, pentru mine, capacitatea de a…”
La fotbal, cine ar câștiga? Rareș: Cristi! E mult mai tehnic. E tehnic tot timpul. Când mai jucăm fotbal împreună, ne punem în echipe diferite – că tot vorbeam de concurență. Și el câștigă. E tehnic. E un sportiv talentat și multifuncțional. Are talent în mai multe domenii, este înzestrat cu talent. Eu mă consider genul de sportiv care trebuie să muncească mult, mult mai mult decât cei talentați ca să ajungă la nivelul lor.
Cum definești talentul? Rareș: Talentul este, pentru mine, capacitatea de a ieși din situații foarte, foarte dificile, cu o sclipire.
Cristi: Pentru mine, la fel. Foarte multă lume spune despre mine că sunt un jucător foarte, foarte talentat și că eu joc mai bine în situații critice, când nimeni nu se așteaptă ca eu să mai câștig, când sunt foarte rău condus. Și, cumva, nici eu nu știu exact cum, reușesc de întorc meciul și, până la urmă, câștig meciul. Revenind la ce spunea Rareș, că sunt un atlet foarte bun… El are un cap senzațional. La șah, la jocurile de genul acesta, mă bate, nu am absolut nicio șansă. Prima oară când am jucat, îmi aduc aminte că, din trei mutări, eram șah-mat. N-am, la chestia, n-am nicio șansă. Rareș: Pe urmă l-am învățat și pe el matul prostului (n.r. – râde; matul prostului este denumirea populată pentru haș-mat dat din două mutări, acesta fiind posibil doar în condițiile în care adversarul greșește flagrant). Cred că toată lumea care joacă șah îl cunoaște. Dar, nu jucăm șah foarte des. Cred că ne plictiseam teribil. În schimb, tablele… câteodată, în cantonament, avem turneu de table.
Pariul ‘Ã la Generația de Aur’: „În pozele de acreditare de acum suntem toți blonzi!”
Tenisul de masă este un sport ca scrimă: este o zi lungă de concurs, de dimineață până seara, cu câte trei meciuri… Rareș: Așa este. Pentru a câștiga un turneu la simplu, de categorie Open de juniori, trebuie să câștigi șase meciuri, 4 din 7, într-o singură zi.
Ce faceți în momentele dintre, când trebuie să vă și relaxați un pic, dar să rămâneți concentrați? Rareș: Timp de relaxare nu prea e, la Open-uri, pentru că vin meciurile unul după altul. Trebuie doar să te mobilizezi și să uiți meciul care a fost și să o iei de la capăt. Aici, la Europene, avem, într-adevăr, mai mult timp de „omorât”, dar este bine așa, pentru că, aici, la Cluj, încărcătura emoțională este una aparte. Cred că a fost foarte mare presiunea pusă pe mine și pe Cristi, involuntar, bineînțeles. Și noi am avut așteptări foarte mari, ne-am dorit titlul la echipe, dar, având în vedere că de șase ani la rând, tot luăm medalii la aceste Europene, cred că este un lucru de lăudat. Nu știu ca în tenisul de masă băieți cineva să mai fi luat șase medalii, la echipe.
Este un privilegiu să spui, după șase ani la rând cu medalii, că ești nemulțumit pentru că nu a venit aurul… Rareș: Da, evident, un aur ar fi fost un vis împlinit. Spun așa, sper doar ca unul dintre noi să iasă campion european – pentru că, din păcate, doar unul poate fi acela, la simplu (n.r, interviul a fost realizat înainte de startul meciurilor de pe tabloul priuncipal la simplu; în acest moment, doar Rareș Șipoș mai este în lupta pentru medalia de aur) la fel ca la dublu, pentru că acolo nu jucăm împreună, tot doar unul dintre noi ar fi. Dar, eu m-aș bucura și pentru mine, și pentru el. Să câștige care va fi mai bun.
Ați pus vreun pariu trăsnit, să faceți o nebunie, dacă va fi să fie aur la Europeanul de la Cluj? Rareș: Nu, dar am avut așa ceva la Campionatul Mondial. La prima participare la CM, am spus că dacă va fi vreodată să luăm medalie ne vom face blonzi…
Ca naționala de fotbal, Generația de Aur… Rareș: Exact. Blonzi. Și, cum e norocul – ca atare, în pozele de acreditare de acum suntem toți blonzi! Cristi: Ok, noi am vrut să facem asta pentru că România nu luase niciodată medalii la Mondiale. Am făcut istorie. De fapt, nu am vrut să ne vopsim galben, ci gri. Dar, era duminică, saloanele din Italia erau închise, așa că ne-au făcut fetele în cameră, cu periuțele de dinți!
Și, mai apoi, v-ați vopsit ca lumea, blonzi? Cristi: Nu, am rămas așa cum ne-au făcut fetele. Pe mine m-a vopsit Andreea (Dragoman) și pe el, Adina (Diaconu).
Cine câștigă dintre voi un concurs de karaoke? Cristi: Cred că eu! Rareș: 50-50!
Ei, aici, pentru prima dată nu sunteți de acord… Cristi: Cred că eu câștig la popular – folclor românesc și Rareș câștigă la pop. Melodia mea favorită ar fi „Doar marea”, Aurel Tămaș. Rareș: Da, mie îmi place să cânt muzică în engleză. Muzică comercială. Jason Derulo, că tot vine acum la festival la Cluj. Îmi plac artiștii care sunt la modă. Cristi: Și eu te fac la rap american!
Cu Rareș Șipoș și Cristi Pletea, timpul trece iute de tot. Nici nu te-ai aștepta la altceva de la doi băieți care mânuiesc paleta cu o viteză și o îndemânare de zece. Cei doi pornesc, marți, cu șanse 50/50 pentru titlul european la dublu masculin. Visând frumos, ar putea fi o finală cu trei jucători români din patru în țarc, în meciul programat la ora 14:00.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER