Cristian Scutariu, editorial dur despre așteptările românilor de la „Jocurile Olimpice la care suntem cu garoafe pe piept. Două”
Eu nu mă pricep la toate sporturile așa cum se pricep aproape toți jurnaliștii din România. Eu sunt doar cu sporturile care chiar interesează pe cineva, însă nu pot să fiu imun la văicăreala generală declanșată de prestațiile slabe din Brazilia. Cu mici excepții, firește. Ne punem mâinile în cap, facem mișto, insultăm sportivii, înjurăm federațiile, dăm vina pe toată lumea. Din toate treburile astea, cel mai mare șoc pentru mine vine de la faptul că voi sunteți surprinși că noi suntem morți la sport. Adică aveți așteptări extraordinar de mari bazându-vă pe ceva ce în sport nu funcționează, statistica. Asta nu există decât pentru a da de muncă celor care nu-s abili cu înșiratul cuvintelor, altfel nu are niciun fel de relevanță. Dacă v-ați obișnuit cu performanțe nu înseamnă că le veți obține din oficiu.
În sport contează munca, dezvoltarea, implicarea. Nu ai cum să te miri că suntem morți la handbal, spre exemplu, când toți agricultorii țării (nu ăia reali, oamenii admirabili, ci ăia de la bloc) se bucură de mama focului atunci când se pune crucea peste Oltchim sau se închide robinetul la Baia-Mare. Nu mai facem treabă la gimnastică? Oh, bu-fucking-hu! Păi nu vă revolta Tolontan pe toți când citea cu patos din cartea Mariei Olaru despre cum o abuza în cele mai crunte feluri domnul Octavian Belu? Pentru că, nu-i așa, părinții hipsteri de azi nu concep ca cineva să ridice decibelii la plodul lor urât și prost. Ei au impresia că performanța, măreția, strălucirea, toate astea se obțin cu vorbe bune, spanac fiert și mâncare fără gluten. Sigur, poți crede asta și să rămâi un dobitoc notoriu sau poți face precum domnul Belu, care îi zicea că e văcuță atunci când o prindea cu două tablete de Milka în cantonament, și să dai țâșpe generații de campioane mondiale și olimpice.
La ce mai plânge românu”? Că n-avem săritori în apă de excepție, deși săracii sar la anternamente de pe trambulină pe saltele? Că n-avem canotaj ca pe vremuri, deși lacurile și locurile de antrenament sunt acum populate de jet ski-urile plozilor cinstiților din Snagov? Că n-avem atletism? Păi nu făcea toată România gât că ce ne trebuie nouă pistă de atletism, spre exemplu, pe Național Arena? Nu strigam c-au stricat fraierii Cluj Arena cu pista aia? Acum ne pasă de atletism, dar când e să cheltuim bani publici pentru a le face condiții decente, să nu alerge prin parcuri cu tot grasu” corporatist, țipăm ca iezii pierduți. Suntem niște nimeni la ciclism? Păi suntem amatori, de aia. În timp ce alții se duc cu uzina după ei, ciclistul nostru a ajuns la Rio fără bicicletă, i-au pierdut-o prin aeroport. Ne mândrim cu băiatul ăla, Robert Glință, care face spectacol la 100 de metri spate. Ați văzut ce zicea? Că se uită la cum se recuperează americanii după efort și plânge. El e o minune, n-are legătură cu realitatea. Realitatea e, în ciuda românului mândru prostește, că suntem în mezozoic în timp ce majoritatea țărilor sunt în 2016. Inclusiv ungurii ăia de care facem noi mișto, vezi Doamne!, cum că îi mai batem pe la unele sporturi. Suntem doi metri sub pământ, dar cu pretențiile în cer!
Acest text a apărut și pe cristianscutariu.ro