Rămas fără piciorul drept după un accident de tren, Iulian Șerban a devenit dublu campion mondial și european la kaiac simplu pe 200 m. De câteva zile, el s-a apucat de un al doilea sport, powerlifting, pentru a ajunge la Jocurile Paralimpice de la Londra 2012
În viață sunt întâmplări care de multe ori împart totul în înainte și după, întâmplări ce schimbă brusc existența unui om. Povestea lui Iulian Șerban, dublu campion mondial și european la paracanoe, la kaiac simplu, este una tristă, însă, spre deosebire de multe altele, are happyend. Un final frumos și optimist care reduce totul la prezent, la un moment în care nu există disperare sau resemnare, ci doar ambiție și pofta de a lupta cu viața. Mai mult, după ce a devenit cel mai bun kaiacist din lume în proba persoanelor cu dizabilități, Iulian Șerban și-a propus o altă țintă: powerlifting, probă cu care visează să ajungă la Londra 2012.
„Faptul că îți pierzi un picior nu este un sfârșit de lume. Este greu, într-adevăr, să treci peste asta, dar în esență tu rămâi același om, cu aceleași dorințe și idealuri”, trasează Iulian Șerban începutul discuției. Mergem agale pe una dintre aleile Parcului Herăstrău și cei câțiva trecători privesc curioși spre muntele de om. Perechea de pantaloni scurți lasă la vedere în locul piciorului drept o proteză ce se pierde mult deasupra genunchiului și pe piciorul stâng o cicatrice de jumătate de palmă ce pornește de la gleznă și se oprește sus, pe șold. Kaiacistul nu pare deranjat de privirile curioase și își continuă pe același ton liniștit povestea. „Nu pot merge foarte mult pentru că proteza îmi mai face răni. Dacă e, pot să duc două găleți de apă, dintr-o parte în alta, numai să nu fie distanța foarte mare”, spune el, în timp ce caută din priviri o bancă. Următoarea oprire a discuției noastre.
„Tăvălit” de tren În urmă cu un an, Iulian Șerban devenea marea revelație a kaiacului autohton. Sportivul bucureștean cucerea medalia de aur la Europene și la Mondiale la paracanoe, în proba de kaiac simplu pe 200 m. Ceea ce părea un foc de paie a devenit o certitudine în acest an, când Iulian a bătut iarăși tot ce a prins pe apă și și-a apărat cele două titluri. O performanță uriașă scrisă pe urma unui accident petrecut în urmă cu patru ani, în gara Bușteni. „Nu știam că trenul staționează atât de puțin în gară, am vrut să îl prind din mers, aveam telefonul într-o mână, eram pe scară și nu am mai putut să mă țin cum trebuie. Am căzut, am simțit o durere imensă, mi-am văzut piciorul drept de cealaltă parte a șinei și am rămas conștient până a venit Salvarea”, rememorează Iulian acele clipe. Vorbește repede, detașat, de parcă povestește o întâmplare trăită de altcineva, și își însoțește cuvintele cu gesturi largi și zâmbete.
7 luni în pat, în cârje după un an Detașarea nu vine din resemnare, ci din acceptarea faptului că ceea ce s-a întâmplat era scris să se întâmple. „Cred în Dumnezeu, de aceea am văzut accidentul ca pe o încercare. Ceea ce s-a întâmplat m-a adus pe drumul cel bun, pentru că altfel sigur nu mai aveam treabă cu sportul, eram plecat pe afară sau lucram ca bodyguard”, spune el. O încercare a însemnat pierderea piciorului drept, peste 20 de operații pentru a putea purta proteza toți mușchii zdrobiți la piciorul stâng și șapte luni de stat în pat: „M-am ridicat întâi în cadru, după un an am putut folosi cârjele, după mai bine de un an și jumătate am putut pune proteza, însă la modul că o purtam o oră și așteptam câteva zile să treacă rănile”. De unde a avut putere să treacă peste ceea ce s-a întâmplat? „Probabil că asta e în firea omului, ori să cadă psihic, ori să meargă mai departe. Eu sunt un optimist de fel, iar dorința de a-mi continua viața, de a-mi face o nouă viață a fost mai puternică”, încearcă Iulian să găsească un răspuns.
„Satisfacție că poți reuși și așa” După doi ani de la accident avea să primească telefonul care urma să îl readucă în barcă. Întâi o întrebare, apoi un îndemn, apoi timp de gândire și în februarie anul trecut revenea în cantonament la Snagov, în sportul pe care îl practica de la 12 ani. „Mi-a fost foarte greu să mă reapuc. În primele trei luni mi‑am făcut de trei ori bagajele și le-am aruncat în mașină să plec, apoi mi-am zis să mai încerc o dată”, spune el privind gânditor spre apele lacului Herăstrău. La numai șase luni după întoarcerea în barcă făcea să se audă imnul României la Europenele de la Trasona. Prima medalie de aur. „Zici că este un vis. Vezi câte ai lăsat în urmă, cât ai muncit ca să ajungi acolo, cât ai sperat. E bucurie multă și o satisfacție că poți reuși chiar și așa”. Timp de un an au mai urmat încă trei medalii de aur, două la Mondiale și una la Europene. „Încep să strâng medalii. Mai aveam o pungă de medalii de dinainte de accident, însă nu atât de valoroase”, zâmbește kaiacistul legitimat la CSA Steaua. Cel mai bun din lume la kaiac simplu 200 m în proba persoanelor cu dizabilități, Iulian va putea concura la Jocurile Paralimpice din 2016, când proba lui va fi inclusă în programul competiției.
Și-a propus să fie în primii șase la Londra Însă cum până la Rio mai sunt cinci ani, Iulian s-a gândit că poate ajunge mai repede la Paralimpice, chiar anul viitor, la Londra. Astfel că, în paralel cu paracanoe, s-a apucat de powerlifting. „Șezi pe bancă și încerci să împingi cu brațele o greutate cât mai mare. Pentru mine nu a fost o trecere dificilă pentru că la sală, când fac forță pentru kaiac, împing constant 170-180 kg. Însă la categoria mea de greutate, 95-100 kg, ca să iei aurul, cred că trebuie să ridici peste 200 kg”, spune el. Chiar dacă la începutul lunii noiembrie, va participa, în Ungaria, la concursul care îi poate aduce biletul pentru Londra 2012, „Grasul”, cum este poreclit, și-a trasat deja obiectivul pentru competiția din Albion: „Vreau să vin în primii șase la Londra, cel puțin. O să văd cum mă simt și dacă se poate face performanță în ambele sporturi, voi merge cu amândouă mai departe, dacă nu, rămân numai pe apă”. O ambiție măsurată în miile de kilometri parcurși pe apa de la Snagov și construită pe un crez personal: „Faptul că îți pierzi un picior nu este un sfârșit de lume”.
Iulian și cele patru medalii de aur
∞CE 2010 Trasona: „A fost crunt, pentru că nu mă antrenasem deloc pe barca de concurs, care este mai lată, iar tehnica se schimbă automat. Am împrumutat o barcă acolo și mă simțeam dezavantajat, aveam impresia că nu am echilibru în ea”. ∞CM 2010, Poznan: „A fost prima cursă în care am văzut stele verzi. Am plecat mai slab, pe la jumătatea distanței eram înainte cu o jumătate de barcă și pe final nu îmi mai simțeam brațele și nici padela, iar francezul ataca puternic din spate, dacă mai erau 20 de metri, mă depășea”. ∞CE 2011: „La Belgrad am mers pentru prima dată cu barca mea, inscripționată cu tricolorul, am fost foarte mândru de mine. E o medalie specială”. ∞CM 2011 „La Szeged am stat doar o zi. Am tras, am câștigat și am plecat”.
„Nu mă ascund în spatele hainelor”
Iulian se amuză când copiii îl strigă „Robocop” și vrea să facă cea mai mare captură de pește din Deltă.
Aflat în vacanță, Iulian Șerban nu duce dorul cantonamentului și nici al kilometrilor făcuți zilnic pe apa din baza de la Snagov. El își ajută fratele să renoveze casa și se pregătește de o minivacanță în Deltă.
Simți că s-a schimbat ceva după ce ai devenit campion? Da. Parcă ușile mi se deschid mai ușor, lumea este mai atentă, mai amabilă. Înainte, când aveam o problemă, alergam de mă săturam, acum se rezolvă mult mai ușor.
Te deranjează felul în care te privește lumea pe stradă? Nu, pentru că mă gândesc că se uită așa din curiozitate. Nu am ascuns faptul că port proteză, am acceptat acest lucru. Oamenii, în general, ascund protezele, nu se plimbă în pantaloni scurți ca mine, poate de aceea sunt și privirile celorlalți.
Câteodată prea insistente însă… Câteodată, dar nu stau să mă gândesc prea mult la asta. Uite, de exemplu, copiii mă strigă „Robocop”. Îmi place, chiar mă amuză asta. Nu îmi place să mă ascund în spatele hainelor.
Poți să faci sport, poți să mergi, conduci mașina, care ar fi însă singurul lucru de dinainte de accident pe care nu-l poți face? Să alerg. Pot să merg, să mă plimb, însă de alergat nu am cum. Să știi că nu am niciun regret când vorbesc despre asta, pentru că nu mă gândesc la ce a fost. Mulți mă întreabă cum era înainte cu ambele picioare și se uită ciudat când le spun că nu mai știu, am uitat. Nu mă cramponez de ce era, vreau să trăiesc în prezent.
Nu a văzut marea în acest an Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit? Să mă apuc de sport!
Planuri de viitor? Să îmi mențin titlurile câștigate, să fiu sănătos și să ajung să particip la anul la Paralimpicele de la Londra.
Ce faci în timpul liber? Îmi place să pescuiesc. Ajung cam rar să fac asta, dar mă liniștește, mă relaxează.
Ce faci în această vacanță? Ne-am apucat să ne renovăm casa și împreună cu fratele meu turnăm betoane, facem cofraje, un adevărat șantier, ce mai.
O vacanță fără relaxare? O să vină și asta. Și așa la mare nu am ajuns nici anul acesta, când terminăm noi pe apă, s-a dus și sezonul la mare. Cred că voi merge în Deltă pentru că vreau să iau cea mai mare captură de pește.
Proteză de 37.000 de euro Iulian poartă cea mai performantă proteză din Europa, cei de la firma OrtoProfil ajutându-l în ceea ce înseamnă întreținerea ei. „Siliconul care trebuie băgat pe picior se schimbă anual sau chiar de două ori pe an, și asta costă cam 40 de milioane. La doi ani proteza este dusă în Austria, la revizie, i se schimbă cilindrul hidarulic, uleiul, absolut tot, și asta costă foarte mult. Numai o pereche de acumulatori costă 60 de milioane”, spune el. El poartă proteza în permanență, însă în momentul în care intră în ambarcațiunea de concurs renunță la ea.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER