INTERVIU cu campioana olimpică Loredana Dinu: „Am visat acest moment, mi l-am întipărit în memorie, în exercițiile mele de concentrare”. Cum a trecut peste barierele fizice și psihice

de Andru Nenciu

• Spadasina Loredana Dinu (31 de ani), campioană olimpică la Rio cu echipa de spadă, vorbește într-un interviu pentru ProSport despre momentele grele depășite, însemnătatea medaliei, unitatea unei reprezentative formidabile și asaltul pe care l-a așteptat o viață
• ProSport a stat de vorbă și cu soțul Loredanei, Bogdan Dinu, care povestește o secvență tulburătoare dintr-un antrenament obișnuit de dinaintea Jocurilor Olimpice 
• Echipa feminină de spadă a României (Ana Maria Popescu / Simona Gherman / Simona Pop / Loredana Dinu) a cucerit aurul după ce a învins SUA în sferturi, Rusia în semifinale și China în ultimul act. Fetele antrenate de Dan Podeanu și George Epurescu au adus astfel prima medalie pentru România. După 9 zile de concurs, delegația tricoloră a urcat de patru ori pe podium

Loredana, Simona, Simona și Ana Maria, de la stânga la dreapta

Felicitări, Loredana! Aș vrea să ne imaginăm că ești un fan al sportului și te uiți la finala voastră. Ai vrea?
Mulțumesc, sigur. O să încerc!

Cum ai comenta, cum ai povesti unui apropiat finala voastră?
Dacă aș fi fost un spectator oarecare, m-aș fi lăsat dusă de trăirile sportivilor. Meciul a fost foarte strâns și în orice moment scorul se putea inversa. Din această cauză starea de tensiune și sfaturile de pe margine la noi nu contenesc să curgă către cel care se află pe planșă. Iar când vezi bucuria exprimată de toată echipa când se punctează, nu ai cum să nu intri în starea lor. Cel puțin ultimul asalt, când sportiva din China era foarte determinată să puncteze, iar Ana acuza dureri la glezna stângă, ne-a ținut cu sufletul la gura. De obicei, încerci în orice condiție fizică te-ai afla, să reziști, să închei victorios asaltul. Asta reprezinta doar o mică parte din trăirile noastre de la antrenamente sau competiții. Cu timpul, oricine poate fi familiarizat cu acest sport, dacă îl urmărește.

Cum e când te trezești din vis?
Acum, că au mai trecut emoțiile și tensiunea generată de podium, pot spune că încă… Să știi că încă mi se pare că visez. Dar după puțin timp, redevin conștientă uitându-mă la medalie: realizez că e a mea, e a noastră, îmi dau seama că noi suntem campioane olimpice!

Medaliații la Jocurile Olimpice obișnuiesc mereu să spună: „Am visat acest moment”. Tu când ai început să-l visezi și cât de des îți invada mintea?
Să știi că și eu am visat acest moment, mi l-am întipărit în memorie de nenumărate ori în exercițiile mele de concentrare și pot spune că e aproape identic cu ce mi-am închipuit. Din visul meu lipseau doar coronițele. Știam că visele devin realitate, dar în cazul meu, din ianuarie 2015, din momentul în care m-am reapucat, am reînceput să cred în acest vis, care pe 11 august 2016 s-a împlinit.

„Am avut tot timpul încredere că vor lua o medalie la Rio. Bine, hai să zic că la meciul cu SUA am avut ceva emoții, însă acum, când le văd pe podium, mi se pare ceva ireal. A fost un drum lung, greu și plin de momente dificile. Decesul domnului antrenor Dumitru Popescu, cel care a descoperit-o și a format-o la Craiova, a fost unul dintre ele” Bogdan DINU, soțul campioanei olimpice

Lordedana, la plecarea spre Rio, alături de soțul ei, Bogdan Dinu FOTO arhivă personală

Ai avut un moment dificil anul acesta, o accidentare care ți-ar fi putut anula visul de ajunge în Brazilia. Cum ți-ai găsit resursele de a trece peste?
Accidentarea de la gleznă, din luna martie, a fost un moment crucial pentru mine, mi-a adus multe bariere fizice și psihice exact înainte de Jocurile Olimpice. Dar, în timp, mi-am dat seamă că toate aceste bariere de fapt m-au întărit și, încet-încet, am reușit să-mi ridic nivelul de energie și de încredere. A fost visul nostru, al tuturor, iar munca depusă, implicarea, devotamentul, ambiția, sacrificiile noastre și ale familiilor noastre, dar si puterea credinței, ne-au dus acolo, la aurul olimpic.

În 2012 erați favorite la medalie și ați clacat, din păcate. Cât de greu v-a fost acum să porniți din aceeași postură și să vă ștergeți din minte acea nereușită?
Echipa de spadă a României a fost printre cele mai constante echipe din țară. După nenumărate etape de Cupa Mondială câștigate, după campionate mondiale și europene câștigate, ne doream să urmeze o medalie olimpică. Ar fi fost și păcat ca această echipă să încheie ciclul acesta olimpic făra o medalie la Rio. În plus, această echipă se afla deja la vârsta maturității și ne-am mobilizat. Suntem profesioniste și am trecut, în timp, peste ceea ce s-a întâmplat la Londra.

„Domnul antrenor Dumitru Popescu mă păzește din Cer. Și se vede”

La Londra ai fost rezervă, acum, Rio te-a regăsit în aceeași postură. Te-a afectat, ce ți-ai propus?
Am plecat la Rio de Janeiro cu multe gânduri în cap, de tot felul… Schimbările survenite înainte de Jocuri m-au dezechilibrat puțin. Cu ajutorul fetelor am hotărât să mă pregătesc în continuare ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-am dorit doar să fiu o concurență puternică și să-mi susțin echipa oricum pot, pe planșă sau pur și simplu psihic.

Și a urmat ziua cea mare...
Pe parcursul întregii zile de competiție am fost tensionată la asalturi, mai ales la meciul cu Statele Unite. Așteptam pregătită momentul în care voi intra pe planșă. Iar când acesta s-a întâmplat, a fost ireal, a fost unic. Mi-am învins emoțiile și am găsit energie și putere în incurajările fetelor și scandările galeriei României ce-mi striga numele. Rar se întâmplă la scrimă să avem așa spectatori. După asalt, îmbrățișarea fetelor m-a emoționat enorm. Sigur o voi ține minte mult timp de acum înainte.

În timpul unei ediții a Jocurilor Olimpice, se spune că este foarte greu să închei competiția în prima săptămână, cu un succes sau cu o dezamăgire, și apoi să stai încă o săptpămână sau chiar mai mult până când ajungi să împărtășești bucuria în țară, alături de cei dragi. Ție cum îți este?
Astept cu nerăbdarea unui copil să ajungem în România și să împărțim bucuria cu familiile noastre, dar și cu cei care ne-au susținut pe tot parcursul pregătirii. Personal, dedic această medalie colegelor mele de echipă pe care le iubesc, antrenorilor noștri, familiei mele, în special soțului  meu (n.r. – Bogdan Dinu), dar si domnului antrenor Dumitru Popescu (n.r. – unul dintre cei mai valoroși antrenori români, a încetat din viață anul trecut) care m-a format ca sportiv și care mă pazește din Cer. Și se vede.

„Îmi aduc aminte că am venit la antrenamentul ei, undeva prin februarie, și era una din zilele acelea când oricât de mult te-ai chinui să faci ceva, pur și simplu nu iese. Era prima oară când am văzut-o izbucnind în lacrimi, de față cu colegele sale și cu antrenorii”

„A venit apoi acea accidentare, în martie 2016, ce ne-a speriat serios. A urmat o perioadă de recuperare foarte grea timp de o lună. Din fericire, a trecut și peste acest moment și a ajuns pe podiumul la care a visat tot timpul”

„Urmează o perioadă foarte frumoasă pentru ele și aș vrea să le transmit să se bucure de fiecare secundă. E dreptul lor, dreptul generației de aur din spadă feminin”

Bogdan DINU, soțul Loredanei DINU